Anabasis: proprietăți medicinale și contraindicații

Anabasis (ejovnik) este o plantă din familia Chenopodiaceae. Plantele au aspect de subarbust sau iarbă cu frunziș slab dezvoltat. În medicină s-a răspândit anabasisul fără frunze. Se remarcă prin proprietățile sale antiseptice și capacitatea de a reduce dependența de nicotină. Totuși, această plantă este foarte otrăvitoare, de aceea poate fi luată pe propriul risc după consultarea medicului.

Compoziția chimică

Fiecare parte a plantei conține alcaloizi. Cel mai mult au fost găsiți în lăstarii anuali verzi ai plantei. În flori și fructe se găsesc mai puțini, iar în rădăcini doar urme. De aceea, în scopuri medicinale se utilizează părțile aeriene ale plantei. Plantele conțin următorii alcaloizi:

• anabazină;
• afillină;
• afillidină;
• oxiafillină;
• oxiafillidină.

Alcaloidul principal este anabazina. Reprezintă aproximativ 55–60% din totalul substanțelor. Este un lichid incolor, ușor solubil în apă. La interacțiunea cu solvenții organici formează acizi organici și minerali. În procesul de oxidare a anabazinei se formează acidul nicotinic. Acesta, sub toate aspectele, inclusiv compoziția și efectul asupra organismului, seamănă cu nicotina. Însă acest alcaloid face planta otrăvitoare.

Pe lângă alcaloizi, anabasisul conține proteine, grăsimi, fibre și amidon. S-au găsit, de asemenea, substanțe pectinice, cenușă, sodiu, potasiu și alte câteva substanțe rare.

Cum arată și unde crește

Planta arată ca un mic semiarbust sferic, cu înălțimea de cel mult 70–80 cm, iar diametrul poate atinge 140 cm. Se remarcă printr-un sistem radicular puternic, rădăcina principală putând atinge până la 20 m lungime, ceea ce îi permite să extragă apa din pânza freatică. Planta are numeroase tulpini care încep să se ramifice la bază. Partea inferioară a tulpinilor este lemnoasă. Din acestea cresc lăstari tineri verzi, de formă cilindrică și de culoare verde. Frunzele anabasisului sunt slab dezvoltate, aproape invizibile.

Florile anabasisului sunt mici, formează inflorescențe dense în formă de spic. În partea superioară a plantei se găsesc fructele. Acestea au culoare roșu-portocalie și o formă rotundă, turtită pe laturi.

Anabazisul se reproduce prin semințe, perioada de înflorire cade la sfârșitul verii – începutul toamnei. Maturarea florilor are loc la mijlocul toamnei. De obicei, anabazisul plantat artificial nu începe să înflorească în primul an de creștere.

Această specie este larg răspândită în câmpiile Kazahstanului, în Asia de Est și în Azerbaidjan. Se întâlnește și în regiunile de sud-est ale Rusiei. Anabazisul preferă să crească pe câmpii și în zone premontane, cel mai adesea pe sol argilos. De asemenea, poate fi întâlnit pe versanții vârfurilor montane, la altitudini de până la 350–400 m. Arbuștii singuratici pot fi găsiți în desișuri de buruieni, în timp ce grupuri mari se întâlnesc în văile râurilor și ale lacurilor. În Asia Centrală, planta este cultivată artificial la scară industrială.

Anabazisul este adaptat să crească în zona deșertică la căldură intensă. Se dezvoltă bine la temperaturi de până la 45 de grade și în absența precipitațiilor timp de mai multe luni. Totul ține de sistemul radicular puternic, care permite economisirea umidității și accesarea apelor subterane adânci. Găsirea anabazisului vara în deșert este foarte simplă – este una dintre puținele plante care rămâne verde.

Specii

Există câteva varietăți principale ale acestei plante. Toate cresc în mare parte în Asia Centrală, dar unele specii s-au adaptat la viața în anumite regiuni ale Siberiei.

1. Anabazis de sărătură. Este o plantă mică cu tulpini. Rar depășește 25–30 cm în înălțime. Ramurile sunt lemnoase, pe ele apar anual lăstari anuali care mor la sfârșitul toamnei. Frunzele inferioare sunt bine dezvoltate, dar dimensiunea lor nu depășește 5 mm. Cele mijlocii sunt ceva mai slab dezvoltate, iar cele superioare sunt puțin dezvoltate. Florile acestui anabazis sunt de dimensiuni mici, adunate în inflorescențe spiciforme. În partea superioară a plantei cresc fructele, care au o formă rotundă, ușor alungită. Ele conțin mult lichid de culoare roșu aprins. În mare parte, această specie este răspândită în Asia Centrală, dar poate fi întâlnită în Caucaz, în partea de vest a Federației Ruse și în Siberia de Vest.
2. Anabazis de Syr Darya. Plantă perenă cu o rădăcină lungă, din care cresc lăstari ramificați cu lungimea de până la 30 cm. Frunzele sunt rotunde, alungite, nu depășesc 5 mm în lungime. Florile se află în axilele frunzelor. Fructele lipsesc. Se întâlnește doar pe teritoriul Asiei Centrale.
3. Anabazis cu frunze scurte. Subarbust, nu mai mult de 15 cm în înălțime. Lăstarii sunt ramificați, denși, au formă cilindrică. Planta în sine este glabră. Frunzele puține sunt alungite, ușor convexe dedesubt, cărnoase. Lungimea lor nu depășește 5 mm. Florile sunt dispuse în axilele frunzelor. Fructele plantei sunt de formă ovoidală, uscate.
4. Anabazisul cretos. O plantă mică, care nu depășește 15 cm în înălțime. Are tulpini numeroase, dispuse foarte dens unele lângă altele. Diametrul lor nu depășește 3 mm. Frunzele au formă ovoidală, iar în axilele lor se află florile. Fructul poate fi violet sau portocaliu, având formă ovoidală. Această specie este răspândită în Europa, Asia Centrală și chiar Siberia. De asemenea, se întâlnește în sudul Rusiei. În unele regiuni, planta este înscrisă în Cartea Roșie.

Recoltare și păstrare

Materia primă trebuie recoltată în perioada în care conține cea mai mare concentrație de anabazis și alte componente. De obicei, această perioadă este vara. Materia primă medicinală trebuie recoltată pe vreme însorită, departe de drumuri și fabrici. Înainte de recoltare, este recomandat să vă protejați mâinile cu mănuși, deoarece substanțele conținute pot provoca intoxicații chiar și prin piele. Cu ajutorul unui instrument ascuțit, trebuie să tăiați vârful plantei, cu o lungime de până la 25 cm. Pentru a nu duce la dispariția speciei, este important să respectați anumite reguli:

1. Nu tăiați arbuștii complet. Trebuie să lăsați cel puțin 1/3 din lăstari.
2. Faceți o pauză la fiecare 3–4 ani. Acest lucru va permite plantei să se regenereze.

Mai întâi, toți lăstarii tăiați trebuie adunați într-o grămadă. Puteți să-i lăsați direct pe câmp. Apoi, pregătiți planta înainte de uscarea finală – tăiați-o în bucăți mici, cu lungimea de cel mult 3 cm și grosimea de cel mult 4–5 mm. Acest lucru se poate face cu ajutorul unei mașini de tocat siloz. Uscați anabazisul într-o încăpere bine ventilată. O opțiune excelentă pentru vară este podul. Pe vreme bună, puteți întinde materia primă afară, la umbra unui copac. Trebuie să alegeți un loc în care să nu ajungă razele solare directe. De asemenea, pentru uscarea materiei prime, puteți utiliza uscătoare speciale.

Materia primă uscată este potrivită pentru utilizare ca preparat medicinal timp de cel mult 2 ani. De asemenea, este important să respectați toate regulile de păstrare a plantelor toxice. Este recomandabil să o păstrați separat de alte plante și produse alimentare. Poate fi păstrată fie într-un sac de pânză, fie într-un borcan de sticlă, dar este de preferat să notați data recoltării pentru a determina cu exactitate termenele.

Recoltarea plantei la scară industrială
Această plantă a fost recoltată la scară largă încă din timpul URSS. După război, cererea a crescut vertiginos, iar necesitatea a atins 16 mii de tone. În prezent, cererea pentru această plantă rămâne ridicată.

În prezent, recoltarea are loc pe teritoriul Kazahstanului, în câteva regiuni. Cu mult timp în urmă, au fost efectuate lucrări speciale pentru descoperirea desișurilor de anabazis. Acum acestea sunt cunoscute, dar se cultivă și artificial. Pe câmpii, anabazisul se întâlnește sub formă de arbuști solitari. Desișuri mari au fost găsite în văile râurilor, deși sunt puține. Mai mult, acestea nu sunt potrivite pentru prelucrare industrială, deoarece conțin puțin din alcaloidul principal – anabazina.

De asemenea, de-a lungul timpului s-a observat că rezervele plantei se diminuează treptat, motiv pentru care au fost introduse reguli de recoltare. S-a stabilit experimental că, pentru refacerea anabazisului, este necesară o pauză în recoltarea materiei prime la fiecare 3–4 ani. Durata pauzei este de un an. Pentru unele sectoare, o astfel de pauză nu este suficientă, așa că trebuie prelungită.

Pe locul doi în ceea ce privește recoltarea anabazisului s-a clasat Turkmenistanul, mai exact partea de nord a țării. Conform unor date, au fost descoperite peste 30 de hectare din această plantă, însă cu timpul suprafața s-a redus. Dar nu s-au efectuat recoltări la scară industrială aici, ceea ce a permis păstrarea rezervelor pentru viitor.

Pe teritoriul Azerbaidjanului au fost descoperite aproximativ 3 hectare de anabazis. Din acesta, materia primă nu a fost obținută din cauza rentabilității scăzute generate de transporturi.

La scară industrială, planta este recoltată cu ajutorul unor utilaje speciale. Se taie părțile superioare ale lăstarilor pentru a nu dăuna plantei. La recoltarea cu utilaje, se lasă o fâșie mică neatinsă. Lăstarii tăiați sunt așezați în grămezi mici, iar după uscare sunt mărunțiți cu grijă. Apoi materia primă este cernută pentru a nu rata impuritățile. Cernerea permite, de asemenea, eliminarea lăstarilor lemnos, care nu sunt potriviți pentru utilizare.

Recoltarea plantei se efectuează pe parcursul verii și toamnei, până la venirea înghețurilor. Dintr-un singur tufiș se pot obține până la 2,4 kg de lăstari. În cel mai rău caz – 600–800 g. În Kazahstan, de pe un hectar se pot aduna aproximativ 1000 kg de lăstari. În desișuri mai rare, uneori nu se reușește să se adune nici măcar 50 kg.

Pe tot parcursul perioadei de înflorire, în anabazis se modifică cantitatea de anabazin. De exemplu, vara se observă cea mai mare concentrație, spre toamnă conținutul acestuia scade. Dar, în același timp, crește masa verde, așadar în orice perioadă a anului se recoltează aproximativ aceeași cantitate de materie primă.

Proprietățile medicinale ale anabasisului

Anabazisul și-a găsit o utilizare largă atât în medicina tradițională, cât și în cea populară. Planta în sine nu este un component al medicamentelor, dar din alcaloizii săi (cel mai adesea anabazin) se sintetizează multe substanțe medicamentoase.

Principala substanță activă este alcaloidul anabazin. Acesta are un efect stimulant asupra sistemului nervos, dar în cantități mari poate duce la paralizia acestuia. Afilinul, care face parte din compoziție, se remarcă prin efectul său anestezic.

Din componentele plantei se prepară un preparat care permite combaterea cu succes a dăunătorilor din grădină. Acesta are proprietăți de otravă și este utilizat pentru stropirea plantărilor în scop de dezinfectare.

În medicina populară se aplică extern. Ingestia poate fi periculoasă. Preparatele pe bază de Anabasis sunt utilizate pentru tratarea rănilor în anumite boli. Planta are efecte anticăpușă, antimicrobiene și bactericide. Totul se datorează capacității sale de a pătrunde în piele. Poate ajunge chiar și la paraziții care s-au instalat adânc în piele, iar alte medicamente nu pot acționa asupra lor. Dar chiar și la aplicarea externă, această plantă trebuie manipulată cu atenție.

Pe lângă aceasta, Anabasis este capabil să elimine simptomele cauzate de infestarea cu căpușe. Compoziția sa include antioxidanți și componente antifungice. Totuși, acesta nu este un remediu-minune și poate servi doar ca adjuvant la terapia principală, nu să o înlocuiască complet.

Anabasis poate fi, de asemenea, un ajutor pentru persoanele care se lasă de fumat. Din această plantă se sintetizează hidroclorura de anabazină, care este vândută sub formă de comprimate sau gumă de mestecat. Aceasta poate reduce pofta de fumat și, de asemenea, poate ameliora starea după renunțarea la acest obicei nociv.

Anabasisul în medicina populară

Datorită toxicității ridicate a plantei, utilizarea sa în medicina populară este foarte limitată. În cazul problemelor de sănătate, se utilizează doar tinctură sau decoct. De asemenea, se face pudră pentru răni, dar nu se poate prepara singur. Pe lângă aceasta, este folosit pentru combaterea dăunătorilor din grădini.

Soluție împotriva dăunătorilor

Vor fi necesare 800 g de lăstari culeși înainte de înflorire, 41 l de apă și 50 g de săpun de rufe. Lăstarii de Anabasis trebuie să fie proaspeți. Aceștia trebuie ușor uscați, mărunțiți, apoi turnați cu apă și lăsați la macerat timp de 24 de ore, amestecând treptat. Apoi se adaugă încă 10 l de apă și se rade săpunul. Se amestecă bine, iar preparatul este gata de utilizare. Cu el se pot trata culturile de legume. Acest remediu face față excelent omizilor defoliatoare, diferiților purici de pământ și unor gărgărițe.

Decoct împotriva demodicozei

Pentru prepararea medicamentului sunt necesare frunze de Anabasis. La culegerea lor, trebuie avut în vedere că vara concentrația de anabazină este cea mai ridicată. Toamna, aceasta scade ușor, dar rămâne totuși în cantități periculoase. Pentru a prepara decoctul, se toarnă apă caldă peste frunzele de Anabasis, apoi se aduce la fierbere și se lasă pe aragaz timp de 10–15 minute. Pielea afectată se șterge de cel mult 3 ori pe zi. Se recomandă să nu se țină preparatul mai mult de 2 ore, după care pielea se spală bine. Se poate folosi decoctul și pentru spălarea feței, caz în care tratamentul poate dura până la vindecarea completă.

Tinctură alcoolică pentru piele

Tinctura alcoolică nu este mai puțin eficientă în demodecoză decât decoctul. Spre deosebire de tincturile din alte plante, ea se prepară în doar 4–6 zile. Totuși, vodca nu este potrivită pentru preparare; este nevoie de o soluție de alcool de 70%. Se amestecă anabasisul mărunțit cu alcool în proporție de 1:2. Apoi se amestecă bine, se acoperă cu un capac și se pune într-un loc întunecos. După 5 zile, se scoate tinctura și se strecoară. Nu este permis să o păstrați în același recipient în care a fost macerată, de aceea trebuie să găsiți un vas nou, să etichetați recipientul cu tinctura și să îl păstrați într-un loc inaccesibil copiilor. Este strict interzisă administrarea tincturii pe cale orală.

Tinctura trebuie aplicată pe față cu un tampon de vată de cel mult 2 ori pe zi. Îmbunătățirile pot fi observate deja după una sau două săptămâni. De asemenea, este important să aplicați tinctura în cantități mici, pentru a evita arsurile cauzate de alcool, și să o spălați de pe față după 60 de minute.

Decoct împotriva paraziților

Vor fi necesare 800 g de plantă uscată și 5 l de apă. Peste plantă se toarnă 5 l de apă, după care se lasă la infuzat într-un loc întunecos, acoperită cu un capac. În ziua următoare, se aduce la fierbere și se fierbe timp de 30 de minute. Apoi se strecoară și se răcește. Se stropește cu decoctul plantele împotriva acarianului păianjen, viermelui mărului sau gărgărițelor.

Pulbere împotriva căpușelor

Se prepară din tulpinile plantei uscate. Pentru prepararea medicamentului, materia primă trebuie mărunțită până la starea de pulbere și aplicată în cantități mici pe zonele afectate ale pielii. De asemenea, pulberea diminuează simptomele demodecozei. Totuși, acest lucru este foarte periculos, deoarece anabazina se poate absorbi prin sânge; de aceea, înainte de utilizarea unui astfel de remediu, este mai bine să consultați un medic pentru a stabili doza.

Tipuri de preparate medicinale

Spre deosebire de alte plante medicinale otrăvitoare, utilizarea anabasisului este limitată. Din lăcrămioară, de exemplu, se prepară chiar și ceai. Motivul este că anabazina, care intră în compoziția acestei plante, este extrem de toxică; doza letală este considerată a fi de 2 sau 3 picături. De aceea, pe cale orală se administrează doar substanțe sintetizate din acest element. Nici infuzia din anabasis nu se prepară, din cauza eficacității sale scăzute la aplicarea externă. În acest sens, tinctura se dovedește a fi mai eficientă.

Tinctură

Tinctura se prepară pe bază de alcool. Este permisă doar aplicarea ei externă. Pentru prepararea tincturii se poate folosi orice parte a plantei, dar este mai bine să folosiți frunzele sau florile. Mai întâi, materia primă se mărunțește bine, după care se toarnă alcool tare și se pune timp de 5–7 zile într-un loc întunecos. Este recomandabil să macerați medicamentul într-un borcan de sticlă. Apoi se strecoară printr-o țesătură densă; se poate folosi tifon împăturit de mai multe ori (după aceea, se recomandă să îl aruncați).

Tinctura trebuie aplicată în cantități mici; ea combate eficient demodecoza, care este cauzată de acarieni. Zonele afectate pot fi șterse dimineața și seara, în cantități mici.

Decoct

În Asia Centrală se folosea un decoct din rădăcinile de anabasis pentru tratarea tuberculozei. Chestia este că rădăcinile conțin o cantitate minimă de alcaloizi. Mai întâi trebuie spălate de pământ, mărunțite și turnate cu apă clocotită, apoi puse la foc și fierte încă 30 de minute. Cu toate acestea, acest remediu a fost folosit demult și nu există mențiuni despre utilizarea modernă a acestui medicament pentru tratarea tuberculozei.

Contraindicații la utilizare

Datorită toxicității ridicate, planta are o serie de contraindicații. Anabazina este o otravă foarte puternică pentru organism. Poate provoca intoxicație pătrunzând prin piele, așa că, chiar și atunci când se aplică planta extern, trebuie să se țină cont de dozaj. Doza letală pentru om este considerată a fi 3 picături de anabazină pură. Simptomele intoxicației ușoare sunt obișnuite: greață, vărsături, salivare excesivă, respirație accelerată și creșterea ritmului cardiac. În caz de intoxicație gravă, se pot observa convulsii, transpirație rece și insuficiență respiratorie, precum și delir. Este important să se acorde ajutor la timp. Se recomandă efectuarea imediată a unei spălări gastrice. De asemenea, este indicat să se aibă la îndemână medicamente care provoacă vărsături și, în caz de intoxicație, să se administreze imediat. După aceasta, este necesar să se ia cărbune activ. În plus, vor fi necesare o serie de proceduri terapeutice suplimentare, printre care diverse clisme (saline, laxative și de curățare).

De asemenea, este interzis să fie administrat sub orice formă femeilor însărcinate, mamelor care alăptează, în caz de tensiune arterială ridicată, coagulare sanguină deficitară și ateroscleroză.

Anabasis este un remediu excelent pentru unele boli ale pielii și dăunători de grădină. Cu toate acestea, nu trebuie uitat pericolul ridicat al plantei. Acesta este un caz în care automedicația poate fi fatală.

Fotografie cu anabasis