Cap-de-șarpe: proprietăți terapeutice și contraindicații

Plantă erbacee nepretențioasă, cu flori texturate care seamănă cu capul unui șarpe sau al unui dragon cu gura deschisă, poate fi întâlnită în multe țări ale lumii. Cap-de-șarpe este un excelent melifer, apreciat de fitoterapeuți pentru proprietățile sale curative, de cosmeticieni pentru aroma sa fină și de bucătari pentru gustul său picant.

Cum arată și unde crește

Planta este scundă, abia atingând 60-70 cm. Tulpina este dreaptă și densă, se îngustează de la bază spre vârf. Acolo se formează inflorescențe de culoare violet sau albastră. Rareori apar flori albe.

Denumirea este compusă, provenind din contopirea a două cuvinte latinești, «dragon» și «cap». Dar supranume populare sunt mult mai multe. Ele reflectă proprietățile sau aspectul. Astfel, în diferite regiuni și țări se întâlnesc denumirile:

• melifer;
• mentă turcească;
• sineacă;
• matcă;
• cap-de-dragon;

Este vorba despre aceeași plantă. Altceva este că există mai multe soiuri ale ei, care diferă ușor ca aspect. Unele dintre ele sunt cultivate în mod special ca plante medicinale sau ornamentale de grădină. În ciuda diferențelor în aspectul frunzelor și în mărimea plantei, florile sunt foarte asemănătoare ca formă și amintesc capul unui șarpe care șuieră sau al unui dragon. Sămânța-nucă care se coace seamănă de asemenea cu o bestie mitică, deoarece are o formă alungită și două pete luminoase care amintesc niște ochi.

Specii

Toate soiurile aparțin familiei Lamiaceae (Lamiinele), sunt nepretențioase la condițiile de creștere. Se numără puțin peste 40 de specii. La toate, perioada de înflorire se situează între începutul lunii iulie și sfârșitul lunii august, iar în septembrie se formează deja semințele.

Interesant: Planta înflorește pe etaje, începând cu cel inferior și este capabilă să formeze până la 500 de flori pe sezon.

Cele mai cunoscute și căutate sunt 6 specii.

1. Cel moldovenesc este foarte nepretențios. Rezistă bine la secetă, la exces de umiditate și la geruri puternice. Este cea mai nepretențioasă specie, întâlnită în multe țări, preferă să se așeze pe malurile apelor. Se deosebește de alte specii printr-o perioadă de înflorire mai lungă. Primii boboci apar la mijlocul lunii iulie și continuă să încânte cu flori aproape până la înghețuri.
2. Ponicaiușci este răspândit în regiunile Siberiei, ale Volgăi (Povoljje), în regiunile Mării Negre, în Extremul Orient. Florile deschise, de o nuanță violet delicată, când se ofilesc, capătă o culoare albastră. Trăiește 1–2 ani în funcție de habitat. În medicina populară se folosesc toate părțile plantei, care au o puternică acțiune calmantă.
3. Timianțvetcovîi este recunoscut după înflorirea timpurie. El deschide caliciile inflorescențelor încă de la începutul primăverii, la mijlocul verii se coc semințele întunecate, trigonale. Pe tulpină sunt clar exprimate etaje, unde în rozetele de frunze florile sunt dispuse în cerc. Cel mai des se întâlnește în Caucaz și în Kazahstan. Uneori poate fi găsit lângă locuințe și de-a lungul drumurilor, apărând acolo ca plantă adventivă, preferând în mediul obișnuit văile umede.
4. Ruișa este perenă, cea mai înaltă dintre toți reprezentanții familiei. Florile de un albastru strălucitor, de formă caracteristică, se văd de departe. Preferă versanții stâncoși, întinderile de stepă, zonele premontane. Se întâlnește în Caucaz, în Asia Centrală, în zona centrală a Rusiei. Este adesea folosită ca plantă ornamentală, datorită capacității sale de a atrage albinele și, în același timp, de a alunga dăunătorii prin aroma sa picantă.
5. Ciujezemni în Rusia se întâlnește numai în Siberia. Regiunea principală de creștere este China și Mongolia. Se remarcă printr-o rădăcină puternică, bine dezvoltată. Înălțimea plantei variază în funcție de condițiile de viață. Crește de bunăvoie pe sol stâncos. În medicina populară prezintă o dualitate. Diferite concentrații ale infuziei deprimă sau stimulează sistemul nervos, de aceea infuzia de plante se aplică strict conform instrucțiunilor.
6. Krupnoțvetcovîi sau Altai se distinge prin flori frumoase, de un albastru strălucitor. Este o plantă perenă, preferă soluri umede, afânate, bogate în minerale. Aparține plantelor melifere, are un puternic miros de lămâie.

Arealul de răspândire al Zmeegolovnicului este foarte larg – de la Asia Centrală și China până la întinderile siberiene. În ciuda diferențelor de aspect și durată de viață, toate varietățile au proprietăți curative, alungă dăunătorii de grădină și de livadă prin mirosul puternic. În rețetele populare se folosește toată partea aeriană a plantelor.

Zmeegolovnicul a fost adaptat pentru cultivare. În acest scop au fost create soiurile:

• Albion;
• Egoist;
• Gorînic;
• Aroma 1 și 2;
• Gorgona.

Ele sunt mai mari decât cele sălbatice și au un miros mai pronunțat al florilor și frunzelor.

Recoltare și păstrare

Cea mai valoroasă materie primă se obține la recoltarea la începutul înfloririi. Pentru aceasta se alege o zi uscată și însorită, se taie partea superioară a plantei aproximativ cu 1/3 sau puțin mai mult, împreună cu frunzele și florile. Uneori, pentru amestecuri complexe, se ia materie primă fără tulpină, culegând-o manual. La fiecare specie, perioada de formare a bobocilor diferă ușor, trebuie să ne orientăm după începutul lunii iulie. Numai la Timianțvetcovîi, înflorirea are loc primăvara, ceea ce trebuie luat în considerare la recoltare.

Se usucă preparatele într-un loc umbros, bine ventilat, fără acces la razele solare. Pentru uscarea completă sunt necesare 2–3 zile pe vreme bună. Planta conține mulți acizi grași și uleiuri esențiale, apreciați în cosmetologie, de aceea la prelucrarea industrială se procesează masa crudă. Mai mult, acest lucru trebuie făcut cât mai repede după recoltare, pentru a nu începe procesul de volatilizare a fracțiilor ușoare.

Compoziția chimică

El poate diferi ușor în detalii, ceea ce depinde de specie și de locul de creștere. Elementele comune ale tuturor varietăților sunt:

• taninuri;
• cumarină;
• flavonoide;
• uleiuri esențiale;
• fructoză;
• glucoză;
• aminoacizi glutamic și aspartic;
• magneziu;
• fier;
• zinc;
• potasiu;
• alcaloizi;
• acid oleic, linolenic, palmitic.

De reținut: substanțele benefice sunt distribuite inegal în plantă, de exemplu, cea mai mare parte a microelementelor este concentrată în sistemul radicular, iar uleiurile esențiale – în frunze și flori.

Proprietățile terapeutice ale capului-de-șarpe

Mult depinde de specia plantei, fiecare dintre ele având propriile particularități, utilizate în tratarea bolilor.

Cel mai des se recoltează specia moldovenească. Are cea mai largă acțiune, este apreciată pentru efectul său blând asupra majorității sistemelor organismului, intră în compoziția preparatelor calmante, anticonvulsivante, analgezice, antiinflamatoare. Planta are un puternic efect antibacterian, astringent și cicatrizant. Se utilizează în tratamentul nazofaringelui și gâtului, al bolilor cardiace, al creșterilor bruște ale tensiunii arteriale cu valori ridicate, al stărilor depresive, al scăderii puterii. Tincturile și decocturile pe bază de dracocefal sunt eficiente în anemie, boli gastrice, tulburări ale apetitului.

Dracocefalul străin se cultivă pentru a atrage albinele, se folosește ca agent hemostatic și antitumoral. Din el se prepară decocturi pentru ameliorarea simptomelor de gastrită, stabilizarea tensiunii arteriale, normalizarea fondului emoțional. Sub formă de comprese se aplică pentru tratarea inflamațiilor, acționând ca substanță antibacteriană. Este foarte apreciat în cosmetologie pentru abundența uleiurilor esențiale și capacitatea de a calma iritațiile pielii.

Dracocefalul lui Ruysch se cultivă ca plantă ornamentală. Se cultivă și la scară industrială, utilizând uleiul obținut din semințe în producția de vopsele și lacuri. Remedii care includ frunze, flori și partea superioară a plantelor sunt folosite pentru ameliorarea durerilor de cap, întărirea potenței, stabilizarea funcției gastrointestinale. Decoctul este eficient în timpul epidemilor de gripă și boli respiratorii ca tonic general și stimulator imunitar. Compresele cu tinctură ameliorează durerile în artrită și reumatism.

Specia cu flori de cimbru are efecte spasmolitice și cicatrizante, fiind utilă în spasmele vasculare și colicile intestinale. Decoctul oprește rapid diareea, având în același timp efect antibacterian. Compresele calmează mâncărimile în scabie și opresc răspândirea acesteia pe alte părți ale corpului.

Mătăciunea plecată are un efect calmant ușor. De asemenea, este utilizată în terapia complexă a tuberculozei pulmonare și a bolilor femeiești. Preparatele pe baza sa ameliorează durerile de cap, calmează atacurile de migrenă, cresc rezistența organismului în perioada bolilor respiratorii masive. Băile cu decoct sunt recomandate pentru dureri reumatice. Infuzia se folosește pentru clătire la gingivită, stomatită. Se administrează oral conform schemei la nefrită și gastroenterită.

Menta turcească cu flori mari este eficientă în nevralgii, dureri de dinți, spasme musculare și vasculare. Poate fi folosită ca laxativ ușor. Uleiul esențial al plantei poate suprima rapid dezvoltarea ciupercilor patogene și poate avea un efect preventiv în timpul epidemiei de gripă și ORVI. Particularitatea este că flora patogenă nu poate dezvolta rezistență la șerpariță. Este apreciată ca condiment picant în conservare și în producția de cofetărie.

Important: specia din Altai este considerată una dintre cele mai bune plante melifere, mierea devine aproape transparentă, foarte aromată, cu parfum de lămâie. Ea păstrează proprietățile curative specifice plantei.

Herboriștii recomandă să se recolteze și să se pregătească fiecare specie separat, deoarece ele au efecte diferite asupra organismului și sunt eficiente pentru diferite boli. Excepție fac amestecurile de întărire generală.

Cap-de-șarpe moldovenesc în medicina populară: rețete

Planta se utilizează la prepararea decocturilor, tincturilor, pentru băi, comprese și loțiuni.

Infuzie

Se prepară pe bază de alcool. Poate fi înlocuit cu votcă sau țuică de două ori distilată. Proporții: 1 lingură de materie primă uscată la 200 ml de lichid. Se lasă la infuzat 3–5 zile într-un loc întunecat. Se ia câte 1 linguriță, se bea cu apă. Se utilizează la slăbiciune generală și afecțiuni ale tractului gastrointestinal.

Infuzia de apă este eficientă pentru inflamația cavității bucale, ca loțiuni pentru răni, contuzii și inflamații ale pielii. 1 lingură se opărește cu un pahar de apă clocotită, se infuzează 15 minute, se ia o jumătate de pahar de trei ori pe zi pentru afecțiuni ale stomacului, rinichilor, sistemului urogenital. Infuzia dă rezultate bune în migrene, răceli, nevralgii.

Decoct

Eficient pentru afecțiunile rinichilor. Se prepară din 2 linguri de frunze și flori la 400 ml de apă. Se fierbe la baie de apă 20 de minute, se răcește și se strecoară.

Important: infuziile și decocturile nu se păstrează mai mult de 24 de ore. După aceea, ele își pierd proprietățile curative.

Ceai medicinal

El încălzește, calmează, ameliorează oboseala cronică și efectele stresului. Se consumă fierbinte. Amestecul din părți egale de plantă de șerpariță, oregano și mentă, în total 3 linguri, se toarnă cu apă clocotită și se infuzează 10 minute. Se bea în orice cantitate în locul băuturilor zilnice obișnuite. Ceaiul crește imunitatea, este recomandat în perioada menopauzei pentru a calma fluctuațiile emoționale.

Băutură vitaminizantă

La 1 litru de apă clocotită se iau 2–3 linguri de iarbă-miere, 150 ml suc de merișoare, 1 lingură de miere de orice fel. Iarba se infuzează în prealabil în apă clocotită timp de 2–5 minute, apoi se strecoară. În infuzie se adaugă restul ingredientelor. Cel mai bine se prepară această băutură în porții, deoarece se bea caldă. După răcire, își pierde mare parte din aromă și proprietățile benefice.

Tinctură pentru crize hipertensive

Remediul ajută la stabilizarea tensiunii arteriale și la prevenirea creșterii bruște a acesteia pe fondul stresului sau ca reacție la schimbarea vremii. Pentru preparare se iau 0,5 cană de rădăcină măcinată la 5 căni de votcă sau alcool diluat. Timpul de preparare al tincturii – 15 zile. Se infuzează și se păstrează într-un loc întunecos și răcoros. Se administrează în cure de 30 de zile, câte 35–40 de picături noaptea, numai cu apă. Amestecarea cu lapte, ceai sau compot nu este de dorit. În formă nediluată, tinctura se freacă pe articulațiile dureroase.

Compresă

Din iarba aburită se formează o turtă subțire și se aplică pe vânătăi. Deasupra, compresa se acoperă cu o pânză de bumbac, dar nu se izolează.

Inhalație

Acțiunea antispasmodică și antiinflamatoare a plantei calmează perfect tusea, fluidifică flegma, ameliorează spasmele vasculare, ușurează respirația pentru cea mai mare parte a nopții. Se pun 2–3 linguri de iarbă uscată într-o cratiță sau o oală emailată, se toarnă apă clocotită până la 2–3 cm deasupra. Inhalarea se face timp de 5–7 minute până la răcirea infuziei. Pentru a spori efectul, se acoperă capul cu un prosop, creând un fel de cort deasupra cratiței.

Baie

Procedura este utilă pentru cistită, afecțiuni ale sferei genitale feminine. Se efectuează în poziție șezândă. Veți avea nevoie de o găleată cu apă clocotită și 200 g de frunze uscate împreună cu florile. Iarba se pune în apa clocotită și se lasă până atinge o temperatură confortabilă de 30–40 de grade. Apoi amestecul se toarnă într-un lighean. Ședința durează cel mult 10 minute.

Ulei de masaj

Se prepară ușor acasă. Baza este orice ulei vegetal. Cel mai des se folosește ulei de măsline presat la rece. O porție de iarbă proaspătă se toarnă cu ulei și se pune într-un loc întunecos și răcoros timp de 3 zile. Pentru o mai bună dizolvare a substanțelor benefice, recipientul se agită zilnic. Apoi materia primă se stoarce, iar cu același ulei se toarnă o porție proaspătă de frunze uscate. Procedura se repetă de trei ori. După 9 zile, uleiul obținut poate fi folosit pentru masaj.

Utilizarea ierbii de cap-de-șarpe

Planta este considerată destul de răspândită. Nu va trebui să o căutați prin văi mlăștinoase, culegând tulpini prețioase una câte una. Ea crește în poieni întregi și, în majoritatea cazurilor, este pur și simplu cosită. O asemenea cantitate de materie primă este suficientă pentru orice scop – medicinal, culinar, cosmetic. Aroma puternică de lămâie și gustul condimentat permit utilizarea ierbii-miere ca condiment de sine stătător sau în amestecuri aromate cu piper, cardamom, frunze de dafin și de coacăz.

Gastronomie

Capul-de-șarpe nu este numit degeaba melisa turcească. Are o aromă fină, dar persistentă de lămâie. La varietatea din Altai, aceasta este combinată cu note de miere. Frunzele se usucă în stare întinsă și se păstrează timp de un an, adăugându-se în ceai, băutură din fructe, compot de fructe și fructe de pădure. Proaspete, se folosesc la conservarea castraveților, roșiilor, pepenilor, conferindu-le o aromă picantă. În unele tipuri de cârnați se adaugă și puțin cap-de-șarpe, aceasta fiind deja o rețetă recunoscută.

Planta se adaugă în mousse-uri, jeleuri, bulioane de pește, preparate din carne, kvas. Face parte din amestecurile de plante pentru producerea de vermuturi, balsamuri de plante și tincturi.

Merită să rețineți: La fierbere, aroma și gustul aproape dispar, de aceea condimentul se pune în mâncarea deja gata, dar încă fierbinte.

Capul-de-șarpe se potrivește perfect cu plante și condimente precum:

• fenicul;
• anason;
• tarhon;
• mentă;
• cuișoare;
• badian;
• scorțișoară;
• leuștean.

Cu adaosul de melisa turcească se prepară o sare aromată de lămâie, care include și piper și coajă de lămâie. În amestec cu cimbru și maghiran, planta servește ca un adaos excelent pentru umplutură sau pește copt în folie.

Cosmetologie

Uleiurile esențiale ale plantei sunt foarte stabile, au un buchet bogat, motiv pentru care sunt folosite pentru producerea de parfumuri scumpe și apă de parfum, săpun, ulei de masaj. Decocturile și infuziile pot fi preparate acasă și folosite pentru clătirea părului, spălarea feței și prevenirea inflamațiilor pielii. Utilizarea lor regulată îmbunătățește tenul, crește elasticitatea pielii, calmează iritațiile. Clătirea întărește părul pe toată lungimea, previne căderea și elimină vârfurile despicate.

Contraindicații la utilizare

Acestea aproape nu există, cu excepția intoleranței individuale. Cu prudență trebuie folosită planta în alimentație în timpul sarcinii și alăptării. Nu se recomandă utilizarea ei în timpul exacerbării bolilor sistemului digestiv.

Cap-de-șarpe în propria grădină

Pentru a nu fi nevoie să căutați planta în fiecare an, se poate planta pur și simplu pe un teren de grădină sau lângă casă. Este nepretențioasă, se adaptează rapid la orice condiții climatice, nu se teme de îngheț. Nici cu răsadurile nu va fi de lucru. Capul-de-șarpe de orice fel se seamănă direct pe locul permanent la începutul primăverii după sfârșitul înghețurilor. Cel din Altai este considerat de mult o specie ornamentală și este folosit pentru crearea de borduri verzi, în amenajarea grădinilor alpine, în florile mixte ca element de margine. Astfel se va obține un triplu avantaj:

1. Întotdeauna la îndemână un condiment aromat și un remediu medicinal.
2. Aroma plantei va atrage albinele, deci se pot planta soiuri de plante care necesită polenizare.
3. Dăunătorii, inclusiv afidele, melcii și furnicile de grădină, nu suportă fitoncidele eliberate de capul-de-șarpe și părăsesc teritoriul pe care crește.

Capul-de-șarpe este o plantă medicinală valoroasă și un condiment aromat. Va fi un adaos excelent pentru trusa de prim ajutor, va aduce diversitate deserturilor, băuturilor și felurilor principale, va alunga dăunătorii și va înfrumuseța grădina.

Fotografie cu cap-de-șarpe