Galium: proprietăți terapeutice și contraindicații

Galium (denumit astfel de la termenul grecesc pentru lapte) este o plantă medicinală care crește atât în Eurasia, cât și în America de Nord. În natură există câteva sute de specii ale acestei plante, dar nu toate sunt folosite în fitoterapia modernă și în medicina tradițională. Există și varietăți otrăvitoare, cu care trebuie să fiți deosebit de precaut.

Compoziția chimică

Compoziția chimică a două varietăți este cel mai bine studiată – Galium verum (numit și cel galben) și Galium aparine. Ambele sunt utilizate pe scară largă în medicina tradițională, iar substanțele valoroase pentru farmacologie se găsesc atât în iarbă, cât și în tulpini, flori și chiar în rizomii acestor plante.

Compoziția chimică a speciei Galium verum este bine studiată și include:

1. Saponine steroidice. Funcția lor în natură este de a proteja planta de dăunători și boli. Au proprietăți antifungice; în plus, sunt folosite pentru obținerea preparatelor hormonale.
2. Acidul ascorbic (vitamina C), care normalizează starea vaselor de sânge și a sistemului circulator în ansamblu și întărește imunitatea.
3. Carotenul, benefic pentru vedere.
4. Flavonoide, cu proprietăți antiinflamatorii și antioxidante.
5. Diverși acizi organici.
6. Taninuri și substanțe colorante (de acestea din urmă este legat numele plantei – ea produce același pigment ca și roiba).
7. Diverse oligoelemente – cupru, fier, zinc, chiar și nichel și cobalt, precum și altele.

În florile și frunzulițele acestei varietăți se găsește enzima renină, care coagulează laptele; datorită acesteia, în trecut planta era folosită și la fabricarea brânzei.

Compoziția chimică a speciei Galium aparine este, în ansamblu, asemănătoare cu cea a speciei precedente. Conține, de asemenea, saponine steroidice, glicozide, flavonoide și cumarine. În plus, conține acid salicilic, cu proprietăți antiseptice și keratolitice. Mai conține acid ursolic și aldehida corespunzătoare, care determină utilizarea plantei în tratamentul litiazei urinare. Galium aparine conține, de asemenea, săruri de zinc, cobalt, magneziu, nichel etc.

Cum arată și unde crește

Aproape toate speciile acestei plante sunt răspândite pe tot globul. De exemplu, troscotul adevărat crește nu numai în Europa, ci și în Africa de Nord. În Asia, se întâlnește aproape peste tot în zonele cu climă temperată, inclusiv în Turcia, țările din Orientul Apropiat și Îndepărtat. Planta poate fi găsită chiar și în Noua Zeelandă (de fapt, a fost adusă acolo de coloniști), în America de Nord. În principal, troscoturile cresc pe pajiști de fân, câmpii de grâu, de-a lungul drumurilor și pe margini, preferând solurile fertile.

Printre troscoturi se întâlnesc atât plante anuale și bienale, cât și perene. Rizomii tuturor soiurilor sunt subțiri și puternic ramificați. La unele specii, aceștia au proprietăți medicinale.

Tulpinile acestei plante sunt cel mai adesea subțiri, la unele – târâtoare. Dar există și soiuri cu tulpini puternice și drepte, de exemplu, troscotul nordic. Frunzele acestei plante sunt înguste, de un verde intens, la unele specii – cu marginile dințate. Florile sunt mici, în formă de stea, culoarea petalelor poate fi foarte diversă – albă, galben-vivace, roz. Există soiuri, de exemplu, troscotul parfumat, care au un miros plăcut.

Specii

Există diferite specii de troscot, majoritatea dintre ele se întâlnesc pe teritoriul Rusiei, Belarusului și Ucrainei:

1. Troscot nordic. Este o plantă erbacee perenă, care atinge o înălțime de cel puțin 15 cm, iar uneori ajunge aproape până la un metru. Caracteristică distinctivă – frunze mici, înguste, cu trei nervuri, unite câte câteva. Planta înflorește cu flori mici, de obicei de culoare albă. În principal, crește pe pajiști de pădure, preferă luncile umede. Și deși, de obicei, troscotul preferă solurile fertile, acest soi se poate simți foarte bine și pe soluri pietroase, precum și în locuri mlăștinoase. În fitoterapie se folosesc în principal florile și frunzele acestui soi.
2. Sânzienele galbene. Este o plantă perenă, cu o tulpină puternică și dreaptă, care atinge o înălțime de aproximativ 60–70 cm. Frunzele sale sunt ascuțite, suprafața lor are o nuanță verde pronunțată, iar pe partea inferioară sunt acoperite cu un puf cenușiu catifelat. Este considerată o plantă meliferă excelentă. Florile sale galben-vii sunt unite în panicule pufoase. Ele au într-adevăr o aromă pronunțată de miere, care atrage albinele pe tot parcursul verii. Acest soi poate fi întâlnit cel mai adesea pe pajiști, preferă solurile fertile, iar în condiții meteorologice bune și fără obstacole, acolo se pot dezvolta adevărate plantații.
3. Troscotul (Galium aparine). Această plantă este, de fapt, o buruiană, fiind în plus extrem de rezistentă la orice metodă de combatere. Principala sa caracteristică este structura tulpinilor, acoperite cu mici dințișori, datorită cărora se atașează foarte ferm de suprafața netedă a tulpinilor spicelor de cereale. Frunzele sale sunt înguste, iar floricelele mici, de culoare albă, formează inflorescențe mici de tip semi-umbelă. În medicina populară se folosește adesea sucul proaspăt al acestei plante, considerat foarte eficient în tratarea diferitelor afecțiuni ale ficatului și a disfuncției tiroidiene. Iar în prezent, în fitoterapie se cercetează posibilitatea utilizării sale împotriva tumorilor maligne. Ingredientele care intră în compoziția plantei și a florilor îi conferă, de asemenea, proprietăți diuretice și antioxidante. Unguentele, decocturile și infuziile pe bază de această specie au proprietăți de vindecare a rănilor, ceea ce permite utilizarea lor în diverse afecțiuni dermatologice.
4. Vinarița (Galium odoratum). Această specie de plantă este, de asemenea, perenă. Tulpinile sale ating o înălțime de până la 65 cm. Dintre toate rudele sale, vinarița este considerată cea mai frumoasă. Inflorescențele reprezintă mai multe semi-umbele, formate din multe floricele mici, cu un miros plăcut. Vinarița începe să înflorească mai devreme decât alte specii, chiar din aprilie. Și înflorirea sa durează doar până la începutul verii. Cel mai des se întâlnește în Crimeea, Caucaz, Asia Centrală, deși poate fi găsită și în alte regiuni ale Rusiei.
5. Sânziana albă (Galium mollugo). Aceasta este una dintre cele mai înalte specii ale acestei plante. În înălțime, poate atinge cel puțin 85 cm. Tulpina este robustă, de formă colțuroasă, puțin ramificată. Frunzele sunt mici și înguste. Deasupra sunt pufoase mai slab, dedesubt mai puternic. Florile acestei specii sunt de un galben-auriu deschis. Această plantă înflorește la sfârșitul primei luni de vară și înflorește până la începutul toamnei. Se întâlnește în principal pe pajiști uscate și pe pante mici. O caracteristică distinctivă a acestei specii este prezența în compoziția sa chimică a acidului silicic și a unei cantități mari de uleiuri esențiale.
6. Troscotul moale (Galium mollugo). Caracteristica sa distinctivă este forma oarecum neobișnuită, tetraedrică, a tulpinii netede. Pe ea cresc frunze mici, alungite, cu spini mici la vârfuri. Florile sunt mici, cu petale albe, adunate în inflorescențe care formează la capetele tulpinilor panicule destul de mari. Această specie de troscot înflorește relativ scurt, la sfârșitul lunii iunie și în prima jumătate a lunii iulie. Se întâlnește de-a lungul drumurilor și pe pajiști. În rețetele tradiționale ale medicinei siberiene, este folosit în principal pentru eliminarea tulburărilor de ritm cardiac.

Acțiunea terapeutică a unor specii de troscot este considerată puțin studiată. Cu toate acestea, aproape toate speciile menționate sunt materii prime promițătoare pentru industria farmaceutică.

Recoltare și păstrare

Deoarece în fitoterapie se folosesc astăzi în principal două specii de troscot, trebuie să analizăm particularitățile de recoltare și păstrare a acestora.

În ceea ce privește galiul adevărat, în acest caz materia primă medicinală este reprezentată de toate părțile plantei – rizomi, tulpini, frunze și flori. Este mai bine să-l recoltați în perioada de înflorire. Materialul recoltat se recomandă să fie uscat în mod natural, în aer liber, dar mai bine – la umbră. Se poate usca și într-un pod încălzit, cu condiția să fie bine ventilat. Pentru uscare, tulpinile, frunzele și florile se așează pe material textil din bumbac sau pe hârtie (nu se poate folosi ziar, deoarece atunci materia primă va absorbi cerneala tipografică dăunătoare). Iarba și florile se așează în strat subțire, iar periodic trebuie să fie amestecate pentru o uscare mai bună.

Rizomii de galiu se recomandă să fie recoltați pe tot parcursul verii, indiferent de perioada de înflorire. Se usucă în aer liber. Toate tipurile de materie primă se recomandă să fie păstrate fie în săculeți de pânză, fie în pungi de hârtie, fie în borcane de sticlă bine închise. Dar toate acestea pot fi ținute numai în dulapuri închise, pentru a nu fi expuse la lumina soarelui. Perioada de păstrare – trei ani.

La galiul lipicios, în general, se recoltează numai iarba în perioada de înflorire. Rizomii se folosesc mai rar, dar dacă totuși se recoltează, atunci toamna. Materia primă se usucă la umbră sau în uscătoare destinate legumelor și fructelor, iar rădăcinile trebuie măcinate în prealabil.

Proprietățile terapeutice ale plantei Galium

Nu toate proprietățile medicinale ale galiului, care i s-au atribuit în trecut, sunt dovedite astăzi. Cu toate acestea, multe dintre caracteristicile sale au fost confirmate prin cercetări științifice. Astăzi se consideră că galiul adevărat posedă:

1. Acțiune antiinflamatoare, asigurată de flavonoide.
2. Acțiune estrogenică (datorită saponinelor steroidice, care au proprietăți similare cu caracteristicile hormonilor feminini).
3. Acțiune antiseptică slabă, datorită acelorași saponine, precum și acizilor organici.
4. Proprietăți coleretice și diuretice.
5. Efect de vindecare a rănilor.
6. Acțiune tonică generală datorită vitaminelor și microelementelor enumerate mai sus.

În plus, posedă proprietăți sedative și hemostatice. De asemenea, poate fi utilizat ca un laxativ natural.

În ceea ce privește galiul lipicios, acesta posedă:

1. Acțiune antitumorală. Există studii care demonstrează că extractul său distruge celulele neoplasmelor maligne ale sânului, fără a afecta țesuturile sănătoase. Această acțiune este asigurată de diosmetină – o substanță care se găsește în iarba galiului lipicios.
2. Proprietăți antiproliferative, ceea ce permite, de asemenea, lupta împotriva tumorilor.
3. Activitate antifungică – datorită conținutului de saponine, care în condiții naturale sunt necesare pentru a proteja planta de astfel de microorganisme.

În medicina populară sunt cunoscute, de asemenea, proprietățile antipiretice ale galiului lipicios. În Siberia de Est, decocturile din iarba sa erau folosite în trecut ca remediu antiepileptic. Cu toate acestea, în prezent, aceste proprietăți ale plantei nu sunt încă suficient studiate.

Utilizarea în medicina populară

În fitoterapia tradițională și modernă, preparatele pe bază de sânziene sau turta vacii sunt utilizate pentru următoarele afecțiuni:

1. Angină, bronșită, diverse afecțiuni ale căilor respiratorii, inclusiv pneumonie. În astfel de cazuri se utilizează o infuzie din planta de turta vacii – 2 lingurițe de frunze și plante uscate și mărunțite se toarnă cu un pahar de apă clocotită, apoi se lasă la infuzat timp de 50–60 de minute, se filtrează. Cantitatea obținută se împarte în trei porții egale și se bea de trei ori pe zi, independent de mese.
2. Afecțiuni hepatice, inclusiv de natură inflamatorie. Acestea se tratează cu un decoct – 1 lingură de materie primă uscată se infuzează cu un pahar de apă clocotită și se încălzește la foc mic timp de 5 minute. Apoi, preparatul se răcește la o temperatură acceptabilă, se strecoară și se administrează în porții egale de trei ori pe zi.
3. Disfuncție erectilă. Se recomandă administrarea sucului proaspăt din partea aeriană a plantei – câte 2 linguri de cel puțin trei ori pe zi, durata curei – cel puțin o lună.
4. Angină pectorală. Trebuie pregătită o infuzie slabă din rizomul de turta vacii – 20 g de materie primă vegetală uscată la 0,5 l de apă clocotită.
5. Patologii ale sistemului reproducător feminin, inclusiv fibromiom, endometrită, amenoree (menstruații dureroase). Pentru aceasta, se prepară o infuzie conform metodei descrise mai sus și se administrează de trei ori pe zi. Dar se pot trata cu această plantă și afecțiunile inflamatorii ale organelor pelvine. În acest caz, 4 linguri de materie primă vegetală uscată se toarnă cu 0,4 l de apă clocotită, se lasă la infuzat într-un termos timp de 4 ore, apoi se strecoară și se adaugă în apa de baie.
6. Eroziunea colului uterin. Decoctul din planta, frunzele și florile de turta vacii este recomandat pentru dușuri vaginale.
7. Afecțiuni ale glandei mamare. Se poate administra infuzia de plantă (2 lingurițe de materie primă la un pahar de apă clocotită) sau se poate aplica pe zona afectată o masă mărunțită până la o consistență pastoasă din frunzele proaspete ale plantei.
8. Afecțiuni cutanate precum eczema, unele tipuri de dermatită, furuncule, abcese și chiar carcinom. În astfel de cazuri, zonele afectate ale pielii trebuie unse cu sucul proaspăt stors al plantei. Totuși, unii fitoterapeuți moderni recomandă utilizarea în acest scop a pudrei din florile uscate de sânziene. Din aceasta se prepară o ungere (adăugând vaselină sau unt nesărat) pentru zonele inflamate și acoperite de erupții.
9. Diabet zaharat. Se recomandă să se bea suc proaspăt stors din partea aeriană a plantei – câte 2 linguri după mesele principale, și sub nicio formă nu se adaugă miere, deoarece aceasta va reduce eficacitatea remediului.

În plus, diferite tipuri de preparate din această plantă pot fi utilizate pentru alte afecțiuni. De exemplu, pudra din planta uscată de turta vacii este considerată un remediu eficient împotriva dizenteriei, deoarece are proprietăți antiseptice.

Decocturile și infuziile de diferite concentrații ale plantei se prescriu în tratamentul rănilor tăiate și supurațiilor, precum și al arsurilor grave. Deoarece au proprietăți ușor analgezice combinate cu un efect antiinflamator, acestea se aplică sub formă de comprese în tratamentul gutei.

Prezența acidului ursolic în compoziția turcicei lipicioase permite utilizarea infuziei sale în tratamentul nefritei, al bolilor sistemului urinar și al căilor biliare.

Amestecuri de plante care conțin Galium

Această plantă este utilizată nu numai ca medicament de sine stătător. Ea intră în compoziția diferitelor amestecuri medicinale. Toate se prepară la fel – 1 lingură de amestec de ierburi uscate și mărunțite la 370 ml de apă clocotită. Se lasă la infuzat timp de trei ore, se strecoară și se administrează în porții diferite de trei ori pe zi.

Pentru distrugerea calculilor de oxalat și fosfat din vezica urinară se face un amestec pe bază de rizomi de turcică, luați în proporții egale cu roiba, semințe de mărar, frunze de mentă și sunătoare, fructe de dracilă. Acest remediu se administrează în cure timp de patru luni, apoi se face o pauză, se efectuează o reexaminare. La nevoie, cura poate fi repetată, dar numai după consultarea medicului.

Pentru distrugerea calculilor din vezica biliară se prepară un amestec pe bază de plantă de turcică, care se amestecă în proporții egale cu plantă de ciulin de lapte, coada-calului, traista ciobanului, cu flori de mușețel farmaceutic, stigmate de porumb și rădăcină de praz. Această infuzie se administrează, de asemenea, timp de patru luni după consultarea medicului.

Amestecurile pe bază de turcică pot lupta chiar și cu boli vasculare grave, cum ar fi vasculitele hemoragice. De asemenea, ele pot fi eficace în colecistită în afara stadiului de acutizare, glomerulonefrită și alte boli.

Deși turcica în sine are proprietăți laxative, în combinație cu alte plante, ea poate, dimpotrivă, fi utilizată ca remediu împotriva diareei. În acest caz, se prepară un amestec din plantă de turcică, traista ciobanului, cimbru, rizomi de pir. Dar nu se poate administra mult timp un astfel de remediu, mai ales dacă nu s-a stabilit cauza diareei. Dacă este o infecție bacteriană, atunci activitatea antiseptică și antifungică a turcicei nu înlocuiește administrarea antibioticelor!

Tipuri de preparate medicinale

Pe baza plantei de turcică se fac diferite tipuri de remedii. Pentru uz extern se utilizează trei variante:

1. Pudra. Ea reprezintă materia primă uscată și mărunțită, obținută din partea aeriană, adică din plantă, flori și frunze. Se utilizează pentru tratarea bolilor precum dermatitele.
2. Pasta pentru loțiuni și comprese, care se face din plantă proaspătă mărunțită și flori. Se utilizează ca loțiuni în orice afecțiuni cutanate, dar este cea mai eficientă în caz de abcese și supurații.
3. Unguentul. Se prepară pe bază de plantă proaspătă pisată în pastă sau materie primă uscată. În primul caz, se pisează în mojar cu unt proaspăt. În al doilea caz, se poate folosi vaselină sau altă bază grasă neutră. Astfel de remedii sunt eficiente în orice probleme dermatologice.

Pentru uz intern se iau infuzii, decocturi, suc și tinctură alcoolică. Mai rar se folosește ceai din planta de turcică.

Tinctură

Infuzia de torțel poate fi pe bază de apă sau de alcool. În primul caz, 1 lingură de materie primă se toarnă cu un pahar de apă clocotită și se lasă la infuzat într-un termos timp de câteva ore, apoi se strecoară. Concentrația substanțelor benefice poate fi reglată adăugând o cantitate mai mare sau mai mică de materie vegetală.

Pentru infuzia alcoolică se folosește alcool etilic sau votcă. La 2 linguri de materie vegetală se utilizează 0,4–0,5 l de bază alcoolică. Se lasă la infuzat remediul timp de cel puțin 4 săptămâni, iar în tot acest timp recipientul trebuie să stea într-un loc întunecat, periodic trebuie scos și agitat.

Ceai

Se poate prepara acest remediu atât din iarbă și frunze, cât și din florile de torțel. La 1 linguriță se ia un pahar de apă clocotită – concentrația este mai mică decât cea a infuziei. Pentru a îmbunătăți gustul, se poate adăuga puțină miere în băutură.

Contraindicații la utilizare

Această plantă nu are multe contraindicații, principala fiind intoleranța individuală și reacțiile alergice. Cu toate acestea, trebuie reținut că torțelul adevărat este o plantă slab toxică. Decocturile, infuziile și cu atât mai mult sucul concentrat nu trebuie administrate copiilor, este contraindicat în sarcină și alăptare. De altfel, mamele tinere nu trebuie să îl consume și pentru că conține substanțe asemănătoare hormonilor, care pot influența evoluția sarcinii.

Din cauza efectului diuretic puternic, remediile pe bază de această plantă trebuie administrate cu prudență în caz de diabet zaharat.

Fapte interesante

1. Torțelul este o plantă cunoscută pe scară largă din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate se știa că are proprietăți de colorare, precum și capacitatea de a închega brânza. Cu toate acestea, în Anglia, torțelul era folosit și pentru că mirosul său alungă puricii. Pe atunci, saltelele erau umplute cu ierburi, iar această plantă intra întotdeauna în componența lor. De aceea, vechea denumire britanică a torțelului este Our Lady’s Bedstraw (care poate fi tradusă ca „pat de paie al doamnei noastre”).
2. Torțelul are proprietăți de colorare. Era folosit pentru a da țesăturilor o nuanță galbenă. Și el intra în compoziția vopselei de păr – ieftină și accesibilă. De aceea, un alt nume englezesc al acestei plante este Maid’s Hair (care se traduce ca „părul servitoarei”).
3. În vechile cărți de plante se mai scrie că torțelul dă putere drumeților obosiți, iar sucul său proaspăt poate fi folosit împotriva oricăror erupții cutanate.

Foto torțel