Iarba neagră: proprietăți medicinale și contraindicații

Iarba neagră este o plantă care nu este considerată oficial farmacopee. Cu toate acestea, în medicina populară este folosită cu succes pentru tratarea celor mai diverse afecțiuni.

Compoziția chimică

Proprietățile curative ale ierbei negre se datorează compoziției chimice a florilor și lăstarilor săi. În medicina populară, se folosesc ocazional și rădăcinile plantei, dar cel mai des – partea aeriană. Cea mai valoroasă materie primă sunt florile care cresc în vârful lăstarilor. Acestea conțin:

1. Flavonoide (în principal quercetina și derivații săi), care posedă proprietăți antiinflamatoare și antioxidante.
2. Fitosteroli, adică substanțe vegetale asemănătoare hormonilor (în acest caz – având proprietatea de a înlocui compușii steroizi).
3. Acizi organici, în principal acidul clorogenic și acidul cafeic. Primul reduce riscul de boli cardiovasculare, posedă activitate împotriva stafilococului auriu și a Escherichia coli, are efect hepatoprotector și antitumoral. În timp ce acidul cafeic posedă proprietăți antiinflamatoare și imunomodulatoare. De asemenea, încetinește carcinogeneza.
4. Glicozide, în principal arbutină, care este un antiseptic natural. În cosmetologie, este folosit și pentru albirea pielii, dar în decocturile și infuziile de iarbă neagră conține exact atât cât să redea doar un ten sănătos.
5. Taninuri, vitamine, minerale implicate în diverse procese biochimice din organism.

Ca materie primă medicinală pot fi folosite și părțile superioare ale lăstarilor. Acestea conțin flavonoidul quercetină deja menționat și herbacentină, care posedă proprietăți similare. De asemenea, prezintă taninuri. Lăstarii conțin și acizi organici, dar în principal acid citric și acid fumaric, care prin proprietățile lor sunt inferiori acidului cafeic și acidului clorogenic.

Cum arată și unde crește

În natură, iarba neagră este un arbust târâtor relativ scund. Înălțimea sa este de doar 30–100 cm. Frunzele acestei plante sunt mici, de formă triedrală, lățimea lor este de aproximativ 2 mm, iar lungimea ajunge la 2,5 mm. Pețiolul lipsește.

Iarba neagră înflorește foarte frumos, florile sale în formă de clopot sunt adunate într-un racem unilateral. Ele pot fi de un mov pal sau pot avea o nuanță intensă, se întâlnește și iarba neagră albă, dar este considerată o raritate (poate de aceea în trecut i se atribuiau proprietăți magice și curative speciale).

Fructul de erică este o capsulă mică ce conține numeroase semințe mici. Cu toate acestea, această plantă se înmulțește nu prin semințe, ci prin divizarea rădăcinilor care apar pe ramurile laterale ale arbustului. Când se rup, ele prind rădăcini și după un timp devin arbuști independenți.

Pentru majoritatea oamenilor, erica este asociată cu Anglia și Scoția. Într-adevăr, pâlcurile de erică din Regatul Unit oferă o imagine foarte pitorească (și, de altfel, sunt ecosisteme unice). Cu toate acestea, în sălbăticie, erica crește și în alte țări europene, precum și în Africa de Nord, în unele zone din Groenlanda, în America de Nord și chiar în Asia. În Rusia, în condiții naturale, se întâlnește în Siberia și în partea europeană a teritoriului. Dar astăzi, erica este adesea cultivată intenționat în grădini.

În natură, însă, se întâlnește rar pe lande, preferând mai degrabă desișurile dese, pădurile de pini și turbăriile cu mușchi.

Specii

Trebuie menționat că, din punct de vedere botanic, erica comună (Calluna vulgaris) este singurul reprezentant al genului Calluna. Dar genul în sine aparține unei familii destul de mari, care include aproximativ 4.000 de arbuști, copaci și chiar ierburi.

Toate speciile de erică întâlnite astăzi în grădini sunt soiuri special create, care diferă prin înălțime, culoarea petalelor și perioada de înflorire. De exemplu, printre acestea se numără:

1. Erica decorativă, care atinge o înălțime de 50 cm. Florile sale pot fi purpurii, liliachii sau albe. Este un arbust pitic și este adesea cultivat în interior – în astfel de condiții înflorește din toamnă până în ianuarie.
2. Erica arborescentă este, mai degrabă, un copac, deși seamănă cu un arbust. Înălțimea sa poate ajunge până la 5 m. Înflorește în martie-aprilie, cu inflorescențe albe, care au un parfum plăcut. Este unul dintre cele mai vechi soiuri de grădină, creat încă din 1658.
3. Erica roz este un arbust frumos, care poate avea un diametru de până la 50 cm. În înălțime atinge cel mult 90 cm. Trunchiul său este subțire, iar ramurile sunt rigide. Înflorește în aprilie-iunie cu flori în formă de clopoțel, adunate în ciorchini lungi de culoare roșu intens sau roz. Este considerată o excelentă plantă meliferă.
4. Erica elegantă. Se consideră că patria sa este Africa de Sud. Este un arbust scund (50 cm). Florile au formă de cupă, sunt foarte numeroase și sunt adunate într-o inflorescență care seamănă mai degrabă cu o sferă. Acest soi tolerează greu înghețul și este cultivat mai des într-o grădină de iarnă.

Printre soiurile populare se numără, de asemenea, erica Carmen și Hamilton. Primul dintre aceste soiuri se remarcă prin flori roz-violet și se încadrează printre plantele pitice – înălțimea sa nu depășește 40 cm. Hamilton este un soi englezesc, creat în 1935. Este considerat, de asemenea, pitic, iar principala sa caracteristică este structura dublă a florilor. În total, există peste 300 de soiuri ale acestei plante.

Recoltare și păstrare

Ca materie primă medicinală se colectează partea aeriană a plantei. Se consideră că inflorescențele au cele mai puternice proprietăți curative. Dar de obicei se taie împreună cu vârful lăstarilor, pentru care se folosește un secator. Materia primă trebuie colectată în perioada de înflorire activă a plantei, la majoritatea soiurilor aceasta fiind august.

Materia primă se sortează obligatoriu, apoi se usucă, așezându-se într-un strat subțire pe o pânză de bumbac sau pe hârtie (dar nu pe ziare, pentru ca cerneala tipografică să nu ajungă pe petale). Materia primă este mai bine să fie uscată în aer liber, dar la umbră. De asemenea, o mansardă este potrivită (cu condiția să fie bine ventilată). După câteva zile de uscare, florile și frunzele se vor scutura ușor de pe ramuri. Ele constituie materia primă cea mai valoroasă. Ulterior, aceasta trebuie păstrată în pungi de hârtie sau în saci de pânză într-un loc întunecat și uscat.

Mai rar, rădăcinile sunt folosite ca materie primă medicinală. Dar dacă ele sunt necesare, atunci se sapă la sfârșitul lunii octombrie. Trebuie să acționați cu atenție pentru a nu deteriora rizomul. Rădăcinile în sine se curăță de pământ, se spală, apoi se usucă în mod obișnuit.

Cum se deosebește iarba neagră de ienupăr

De fapt, iarba neagră și ienupărul sunt două plante complet diferite. În exterior, ele sunt cu totul neasemănătoare, iar confuzia apare din cauza faptului că în multe regiuni este încă în uz vechiul nume slav al ienupărului – veres.

Ienupărul este o plantă coniferă. În climatul cald, poate înflori de 2 ori pe an, apoi pe el apar conuri, care au o aromă caracteristică și o nuanță cenușie. Acele plantei sunt de culoare verde închis, lungimea fiecărui ac este de 5–25 mm, așa încât ele sunt chiar mai lungi decât frunzele ierbii negre.

Proprietățile medicinale ale ierbei negre

Iarba neagră are proprietăți curative, multe dintre ele fiind confirmate de cercetări științifice. În particular, s-a stabilit că planta:

1. Contribuie la eliminarea excesului de acid uric, ceea ce este foarte util în gută.
2. Are acțiune antiinflamatoare și antibacteriană, ceea ce permite administrarea lui în pielonefrită și alte boli renale.
3. Are proprietăți de diuretic ușor, ceea ce îi permite să facă față edemelor.
4. Are proprietăți expectorante și sudorifice. Datorită acestui fapt, decocturile și infuziile de iarbă neagră pot fi utilizate în infecții virale respiratorii acute și boli ale căilor respiratorii care sunt însoțite de tuse.
5. Îmbunătățește coagularea sângelui.
6. Are un efect sedativ ușor și combate tulburările de somn.

Taninurile prezente în compoziția acestei plante, precum și alți câțiva compuși, au proprietăți astringente și emoliente. De aceea, în industria farmaceutică, este utilizată pentru producerea diferitelor medicamente, inclusiv a celor destinate tratamentului organelor tractului gastro-intestinal. În plus, datorită conținutului destul de ridicat de glicozide, iarba neagră este folosită ca materie primă pentru medicamente care stimulează activitatea sistemului cardiovascular. Extractul său este utilizat și pentru tratamentul bolilor inflamatorii ale cavității bucale.

Pentru femei

Pentru reprezentantele sexului frumos, erica este interesantă prin faptul că conține mulți antioxidanți, inclusiv provitamina A și antociani (aceștia conferă florilor liliace culoarea lor caracteristică). Toate aceste substanțe ajută la oprirea proceselor de îmbătrânire prematură.

Proprietățile antiinflamatoare ale ericii ajută, de asemenea, la utilizarea acesteia în tratamentul unor boli ale organelor pelvine mici.

Fitosterolii conținuți în flori fac din această plantă un remediu excelent în menopauză sau în cazul menstruațiilor dureroase (de cele mai multe ori, această materie primă se prepară în astfel de cazuri sub formă de ceai).

Pentru bărbați

După cum se știe, reprezentanții sexului puternic se confruntă mai des cu o boală precum guta. Aceasta este cauzată de producția excesivă de acid uric și este însoțită de dureri foarte chinuitoare în articulațiile mici, mai ales la degetele de la picioare. Caracteristica ericii constă tocmai în faptul că suprimă producția excesivă de acid uric, adică elimină cauza însăși a bolii. Și în același timp are proprietăți analgezice, ceea ce permite îmbunătățirea stării pacientului.

În plus, acizii organici care intră în compoziția ericii încetinesc creșterea tumorilor, ceea ce este foarte important în boli precum adenomul și prostatita.

În timpul sarcinii

Viitoarele mame se confruntă adesea cu problema edemelor, precum și cu boli renale cauzate de faptul că uterul în creștere comprimă toate organele interne. În astfel de cazuri, este periculos să se ia medicamente farmaceutice gata preparate, deoarece acestea pot afecta negativ starea copilului. În schimb, erica nu are contraindicații, în același timp calmează inflamația și are un efect diuretic ușor, ceea ce permite combaterea pielonefritei și eliminarea edemelor.

Pentru copii

Copiilor de vârstă mică nu li se recomandă să li se administreze infuzii și decocturi de erica, precum și miere, pentru a nu provoca dezvoltarea unei reacții alergice. Cunoașterea acestor remedii poate începe doar din momentul în care copilul împlinește cel puțin 3 ani. Atunci ceaiul de erica se administrează copiilor ușor excitabili ca un sedativ ușor. Cu ajutorul lui se tratează bolile tractului respirator.

Iarba neagră în medicina populară

Deși știința oficială continuă cercetările asupra ericii și deocamdată nu o include în lista plantelor medicinale, în medicina populară ea este folosită din cele mai vechi timpuri. Printre altele, erica este utilizată în următoarele boli:

1. Inflamații ale vezicii urinare și ale rinichilor, pielonefrită cronică. În acest caz, decoctul se prepară astfel – 2 lingurițe de materie primă uscată mărunțită se toarnă cu un pahar de apă care tocmai a fiert și se lasă la infuzat timp de 15 minute într-o baie de apă, apoi se lasă sub capac închis până se răcește. Remediul se ia câte puțin pe parcursul zilei.
2. Patologii articulare de natură inflamatorie (artrită, reumatism, poliartrită). Puteți bea decoctul preparat conform rețetei de mai sus. Dar pentru tratarea acestor patologii, se folosesc și comprese. Pentru acestea, luați 1 lingură de flori uscate la 300 ml de apă clocotită (aproximativ o cană și jumătate) și lăsați amestecul la infuzat într-un termos timp de 2 ore. Compresa se face din tifon împăturit în mai multe straturi, pe care îl înmuiați în infuzia caldă, îl stoarceți ușor și îl aplicați pe articulația afectată, fixând-o cu un bandaj elastic și acoperind-o deasupra cu o pânză de lână sau un fular. Lăsați compresa să acționeze timp de 30–60 de minute. Repetați procedura zilnic.
3. Stomatită, boli inflamatorii ale gingiilor sau limbii. Decoctul se prepară astfel: turnați 2 linguri de flori uscate cu 0,4 l de apă clocotită, țineți la baie de apă timp de 15 minute și lăsați să se răcească. Astfel, modul de preparare este același, dar decoctul va fi mai concentrat. Clătiți gâtul și cavitatea bucală cu acest preparat la fiecare 2–3 ore. De asemenea, puteți face băi dentare: luați lichidul în gură și țineți-l timp de 3–5 minute (apoi îl scuipați, luați o nouă porție și repetați procedura).
4. Angină, amigdalită, alte boli ale gâtului. De asemenea, utilizați decoct călduț de iarbă neagră pentru gargară.
5. Astm bronșic și inflamații ale căilor respiratorii. Ceaiul de iarbă neagră se prepară astfel: infuzați 1 linguriță de frunze și flori cu o cană de apă clocotită și lăsați la infuzat timp de 10–15 minute. Deși se consideră că este mai bine să beți o cană de astfel de ceai seara, deoarece are efect calmant, nu este recomandat să faceți acest lucru imediat înainte de culcare (băutura are efect diuretic). Cel mai bine este să beți ceaiul cu câteva ore înainte de somn.
6. Colită, diaree, dureri abdominale asociate sindromului de colon iritabil. În astfel de cazuri, beți și ceai de iarbă neagră – nu mai mult de o cană pe zi.
7. Pentru a obține un efect diuretic, consumați 100 ml de miere de iarbă neagră preparată conform rețetei descrise mai jos. Acest remediu este considerat, de asemenea, eficient pentru eliminarea pietrelor din vezica urinară și rinichi, dar numai dacă calculii sunt de dimensiuni mici.
8. Tulburări ale sistemului nervos, boli de piele, artrită și reumatism. Se recomandă băi pe bază de iarbă neagră. Pentru acestea, este necesară o infuzie în cantitate mare și cu concentrație ridicată. Pentru preparare, luați o jumătate de pahar de material floral uscat la 5 litri de apă fierbinte, de curând clocotită. Lăsați acest preparat la infuzat timp de o jumătate de oră, apoi filtrați prin tifon și turnați în cadă. Durata băii nu trebuie să depășească 20 de minute. Cel mai bine este să faceți baia seara, chiar zilnic, deoarece nu are efecte secundare.
9. Bolile de piele. Pentru tratament se poate folosi pulberea din mătură uscată. Pentru aceasta se iau atât florile, cât și frunzele, măcinându-le aproape de praf. Cu această pulbere se presară rana care nu se vindecă mult timp, iar deasupra se aplică un pansament steril. Pulberea de mătură acționează ca un antibiotic natural. Procedura se repetă zilnic până când rana se vindecă. De asemenea, această pulbere poate fi amestecată în compoziția unguentelor medicinale utilizate pentru vindecarea arsurilor.

Compresele descrise mai sus se aplică și în cazul erupțiilor alergice, dermatitei și eczemei. Ele sunt considerate un remediu eficient împotriva lichenului, arsurilor și rănilor superficiale.

Mierea de mătură (produs apicol, nu o băutură preparată pe bază de plantă) poate acționa ca un calmant, fiind suficient să se ia câte o linguriță pe zi, cel mai bine seara.

În medicina populară se poate folosi și sucul de mătură, care se obține nu din materie primă uscată, ci din cea proaspătă. Acesta este utilizat în principal pentru gargara și tratarea stomatitei și a bolilor gingiilor. De asemenea, se ia și pe cale orală – este considerat un remediu bun pentru normalizarea nivelului de zahăr din sânge. Dar poate fi folosit și ca remediu extern, inclusiv pentru tratarea conjunctivitei.

Tipuri de preparate medicinale

Mătura este utilizată în principal sub formă de infuzii apoase și alcoolice, precum și ca decoct sau ceai (acestea diferă prin concentrație).

Infuzie

Este un remediu universal care ajută în orice boală inflamatorie. Se prepară astfel: se iau 10 g de flori uscate și se toarnă un pahar cu apă clocotită. Remediul se încălzește la baie de aburi pe foc mic încă o jumătate de oră, apoi se toarnă într-un termos pentru încă o oră, după care se strecoară. Poate fi folosit în tratamentul bolilor cardiovasculare, al gastritei, al altor procese inflamatorii la nivelul stomacului și intestinelor. Se beau câte 20 ml de remediu de patru ori pe zi, înainte de fiecare masă.

Tinctură

Pentru tinctura alcoolică se iau de obicei rădăcinile plantei. Se prepară astfel: la 10 g de materie primă se adaugă 50 ml de alcool medicinal. Remediul se lasă timp de 2 săptămâni într-un loc uscat și întunecat, scotând periodic recipientul și agitându-l. Tinctura finită se strecoară obligatoriu. Se ia în tratamentul prostatitei și tuberculozei, câte 30–40 de picături de 3–4 ori pe zi, imediat înainte de masă, de preferință diluând cu o cantitate mică de apă. Acest remediu poate fi folosit și ca tonic general în caz de răceală sau bronșită.

Decoct

În varianta clasică, se prepară astfel: se iau 2 linguri (20 g) de frunze sau flori uscate măcinate și se toarnă cu un pahar de apă clocotită. Decoctul se ține pe baie de apă timp de 15 minute, fără a-l lăsa să fiarbă (este important, altfel substanțele medicinale din materie se distrug). Remediul finit se răcește timp de 40–45 de minute, apoi se strecoară. Dozajul depinde de boala specifică pentru care se utilizează. De exemplu, în cazul pietrelor la rinichi sau a afecțiunilor hepatice, volumul total se împarte în 3 porții egale și se bea cu o jumătate de oră înainte de masă de 2–3 ori pe zi.

Ceai

Ceaiul de iarbă neagră nu este întotdeauna folosit în scopuri medicinale. Uneori se bea doar pentru plăcere, iar atunci iarba neagră din compoziția sa se combină bine cu alte componente vegetale, de exemplu fragi uscați, merișor, zmeură sau chiar măceș. Dar trebuie reținut că acesta din urmă intensifică efectul diuretic al ierbii negre, așa că nu ar trebui să exagerați cu această băutură.

În scopuri medicinale, ceaiul de iarbă neagră se prepară clasic: se ia 1 linguriță de flori uscate la un pahar de apă fierbinte și se lasă la infuzat scurt timp, literalmente 10–15 minute, iar înainte de consum se strecoară obligatoriu.

Ulei

În această formă, iarba neagră se folosește mai ales în scopuri cosmetice, precum și pentru tratarea afecțiunilor pielii. Se ia un borcan de sticlă, se umple pe 2/3 cu flori proaspete sau uscate de iarbă neagră și se toarnă complet cu orice ulei vegetal rafinat (se poate folosi nu doar ulei de măsline, ci și de floarea-soarelui). Se lasă la macerat timp de 15 zile, agitând periodic.

Utilizare în cosmetică

Din flori se obține un extract care este utilizat pe scară largă în cosmetologie, deoarece conține flavonoide, taninuri, acizi organici și uleiuri esențiale. Datorită acestora, iarba neagră are proprietăți cicatrizante și antiinflamatoare, în plus, poate încetini procesele de îmbătrânire. S-a demonstrat, de asemenea, că iarba neagră este un fel de fotoprotector natural, deoarece poate proteja pielea de arsurile solare. Și în general, compensează efectul razelor ultraviolete, care sunt adesea cauza îmbătrânirii premature. Acest lucru se referă la îngrijirea pielii.

Dar iarba neagră este benefică și pentru păr. Este apreciată în principal datorită efectului său antiseboreic. Fiindcă iarba neagră ajută la normalizarea producției de sebum, inclusiv pe scalp, așa că este foarte utilă pentru părul gras, care după o astfel de loțiune arată sănătos și strălucitor.

Așadar, în cosmetologie, produsele pe bază de iarbă neagră sunt utilizate:

• pentru protecție antibacteriană;
• eliminarea iritațiilor pielii;
• tonifierea pielii obosite;
• stimularea proceselor regenerative;
• tratarea și prevenirea seboreei;
• întărirea părului;
• ca agent de curățare, antiseptic și astringent în prezența acneei și a altor erupții cutanate.

În cosmetica de acasă, iarba neagră poate fi combinată și cu alte ingrediente. De exemplu, cu extracte și uleiuri esențiale de lavandă, pelin, cicoare, mentă, melisă, acestea sunt adesea folosite împreună pentru îngrijirea pielii. În schimb, în combinație cu decocturi de urzică, hamei sau brusture, iarba neagră va fi foarte benefică pentru îngrijirea părului.

În cosmetica de acasă, planta se utilizează astfel:

1. Pentru îngrijirea pielii uscate și obosite, se utilizează ulei de iarbă neagră, preparat după următoarea rețetă – un recipient de sticlă se umple pe 2/3 cu flori ale plantei, apoi se toarnă ulei de măsline, struguri sau migdale și se lasă la infuzat timp de două săptămâni la temperatura camerei. Uleiul se utilizează pentru masaj. Se aplică pe erupții cutanate, eczeme, răni și arsuri.
2. Pentru acnee se utilizează infuzia de iarbă neagră, preparată conform rețetei descrise mai sus. Se șterge pielea cu ea în loc de tonic, de două ori pe zi – dimineața și seara.
3. Pe baza decoctului de iarbă neagră se fac comprese, care se aplică pe zonele afectate ale pielii – de exemplu, în caz de eczemă sau apariție de erupții.
4. Pentru combaterea seboreei, se masează scalpul cu infuzie de iarbă neagră, preparată conform metodei descrise mai sus. Acest lucru se face cu aproximativ o jumătate de oră înainte de spălarea părului. Pentru părul uscat, se masează cu ulei de iarbă neagră, dar apoi acesta trebuie clătit foarte bine.
5. Pentru ca părul să devină strălucitor și sănătos, pentru clătire se utilizează decoct de iarbă neagră. Este suficient să se facă acest lucru după spălarea părului de 1-2 ori pe săptămână.

În magazine se poate cumpăra hidrolat de iarbă neagră (adică, de fapt, un extract apos), care se utilizează pentru hidratarea pielii și pentru adăugarea în diverse produse cosmetice – de la măști și unguente până la scruburi pentru față și corp.

În plus, decoctul sau infuzia de iarbă neagră se utilizează pentru gargară – ca remediu terapeutic și profilactic împotriva bolilor inflamatorii și a mirosurilor neplăcute.

Cu ce este benefic mierea de iarbă neagră

De regulă, când se vorbește despre mierea de iarbă neagră, se referă la o băutură pe bază de această plantă – la fel ca cea menționată în balada lui Robert L. Stevenson. Prepararea mierii de iarbă neagră de casă este o sarcină destul de laborioasă. Dar rezultatul merită, deoarece este considerat unul dintre cele mai bune remedii pentru migrenă, care prin eficacitatea și siguranța sa depășește semnificativ medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene.

De asemenea, mierea de iarbă neagră are un efect calmant, poate fi folosită chiar și ca un somnifer ușor. Are un efect de întinerire și oferă un val de energie.

În varianta clasică, mierea de iarbă neagră se prepară astfel. Se iau flori uscate de iarbă neagră – 2 linguri, se amestecă cu 1 lingură de flori de epilobium și 2 linguri de orice miere florală. Toate acestea se toarnă cu 0,6 l de apă clocotită și se lasă la infuzat timp de două zile.

A doua variantă a băuturii se prepară altfel – se iau 3 pumni de lăstari proaspeți de iarbă neagră cu flori, se toarnă 2 litri de apă de izvor (sau apă foarte bine purificată) și se fierb la foc mic mult timp, până când materia vegetală ajunge pe fund. Când decoctul se răcește puțin, se strecoară și se adaugă miere de flori (aceasta se face în etapa finală, pentru a nu distruge substanțele sale benefice). Mierea se adaugă după gust, astfel încât băutura să nu fie amară. Se amestecă totul, se acoperă recipientul cu o pânză curată și se lasă într-un loc întunecat la temperatura camerei, pentru ca băutura să înceapă să fermenteze. La început va fi tulbure, dar după câteva luni va deveni limpede – acest lucru înseamnă că este gata. Se consumă cu prudență, deoarece îmbată puternic.

Unele soiuri de iarbă neagră sunt excelente plante melifere. Adevărata miere de iarbă neagră, cea care este produs apicol, este foarte benefică. Se remarcă printr-o nuanță roșie frumoasă, un miros puternic și un gust ușor astringent. Se poate deosebi și prin prezența multor bule mici în structura sa. Adevărata miere de iarbă neagră este considerată un excelent antiseptic. Se consumă și în caz de astm bronșic și chiar pneumonie. Herboriștii consideră că ea curăță eficient sângele de toxine, iar știința modernă i-a demonstrat proprietățile antimicrobiene (deși nu înlocuiește medicamentele antibacteriene sintetice). Mierea posedă și proprietăți tonifiante generale.

Contraindicații la utilizare

Iarba neagră este considerată o plantă sigură, rareori provoacă o reacție alergică, dar nu se poate exclude complet această posibilitate. Prin urmare, la apariția simptomelor de hipersensibilitate individuală (erupții cutanate, umflături etc.), administrarea preparatului va trebui întreruptă.

Infuziile și decocturile din iarbă neagră nu trebuie utilizate în caz de constipație, deoarece agravează situația. Din același motiv, aceste preparate sunt contraindicate în gastrita cu aciditate scăzută – ele o vor reduce și mai mult.

În prezența unor calculi mari în rinichi sau vezica urinară, nu se recomandă utilizarea preparatelor pe bază de iarbă neagră, deoarece acestea nu vor face față eliminării pietrelor, ci pot doar contribui la blocarea canalelor.

Iarba neagră nu se utilizează nici în caz de gastrită și ulcer, cu condiția ca aceste boli să se afle în stadiu de acutizare. În general, trebuie avut în vedere că, înainte de a lua oricare dintre preparatele menționate, este necesar să consultați mai întâi un medic.

Fapte interesante despre iarba neagră

Deși oficial simbolul Scoției este ciulinul, de fapt pentru majoritatea această țară este asociată cu pustiile de iarbă neagră. Nu este de mirare, deoarece această plantă a fost adesea lăudată în versurile poetului scoțian Robert Burns, iar pustiile de iarbă neagră apar și în operele surorilor Brontë – de exemplu, „Jane Eyre” și „La răscruce de vânturi”, creând un fundal romantic pentru dramele care se desfășoară în aceste cărți. Dar cea mai mare faimă a câștigat-o balada despre mierea de iarbă neagră a lui Robert L. Stevenson.

Mult timp, rețeta unei astfel de miere (sau a berii scoțiene) a fost considerată pierdută. În secolul XX s-a reușit restaurarea tehnologiei de preparare a băuturii, aceasta devenind la fel de aromată și cu o ușoară amărăciune, așa cum au descris-o scriitorii și poeții din trecut.

Cu privire la iarba neagră în Scoția mai există o legendă. Aceasta spune că pe pământul sterp din regiunile muntoase nu a vrut să se stabilească nicio altă plantă, în afară de iarba neagră. Dar pentru aceasta, Dumnezeu a dăruit acestui arbust nu doar rezistență, ci și un parfum subtil și o frumusețe uimitoare a florilor. Iarba neagră este într-adevăr aproape singura plantă care înflorește minunat pe sol nisipos, chiar dacă acesta nu conține aproape deloc azot și fosfor.

În Scoția, aceste flori au fost folosite și în scopuri practice. Din ele se obținea un colorant galben pentru tartanurile tradiționale în carouri.

În Scoția se consideră că iarba neagră aduce noroc. De aceea este adesea inclusă în buchetele de nuntă. În plus, crenguțele sale sunt adesea purtate asupra lor pentru noroc.

Iarba neagră este foarte populară în Norvegia. Aici este considerată și floarea norocului, simbolizând tinerețea și chiar nemurirea. În vremuri străvechi, se credea că aceste flori pot opri chiar și o hemoragie puternică.

Iarba neagră a fost folosită chiar și în ritualurile slave. Adevărat, era culeasă cu mult înainte de înflorire. Se tăiau lăstarii tineri în ajunul Paștelui pentru a-i arde în cuptor (pentru noroc). De asemenea, crenguțele erau folosite ca amuletă – în acest caz, erau încastrate între grinzi sau atârnate de tavan.

Proprietățile magice ale ierbei negre

Ca orice altă plantă medicinală, iarba neagră are și proprietăți magice. Din vechime se credea că o fată care poartă o crenguță a acestei plante în poșetă va evita fericită un viol. Dacă se arde ritualic puțină iarbă neagră împreună cu frunze de ferigă, se poate provoca ploaia, dar această capacitate a plantei, cel mai probabil, vă va fi necesară atunci când veți deveni șamanul unui trib african.

În vremuri străvechi, ierbii negre i se atribuiau proprietăți magice. Se spunea că protejează de forțele malefice. În ritualurile magice celte, era folosită pentru a curăța curtea și locuința de spiritele necurate.

La celți, iarba neagră era folosită și pentru decorarea altarelor și a cercurilor magice, care erau create în unele sărbători păgâne – de exemplu, în Ziua Brigittei, adică pe 2 februarie, în Lammas, sărbătorit pe 1 august, și de Halloween (iar la celți se numea Samhain) – pe 31 octombrie.

În vremuri străvechi, ierbii negre albe i se atribuiau proprietăți de protecție speciale. Se credea că nu doar aduce noroc, ci și protejează femeile de viol.

Legendele străvechi spun că, dacă o persoană intenționează să meargă undeva unde i s-ar putea arunca un blestem, atunci trebuie să pună în buzunar câteva crenguțe de iarbă neagră (dar astfel încât nimeni să nu vadă). Același ritual se face atunci când este necesar ca persoana să aibă parte de noroc la o întâlnire. În unele cărți străvechi se spune că iarba neagră trebuie purtată în portofel pentru ca numărul banilor să crească.

Se credea că, dacă într-o casă se strică totul în mod constant, dacă este imposibil să aerisești (rămâne totuși un miros de mucegai), dacă ploșnițele și puricii atacă în mod regulat, atunci asupra ei a fost aruncată o vrajă. Și se putea face față acestui lucru doar cu ajutorul ierbii negre – se afumau încăperile cu ea. Mai mult, se credea că acest lucru trebuie făcut de mai multe ori. Prima dată, această procedură trebuie efectuată în prima seară a lunii pline, apoi încă de patru ori – cu un interval de două seri, adică în a treia.

Acest ritual arată astfel. Se iau câteva farfuriuțe albe, câte una pentru fiecare încăpere (inclusiv pentru toaletă, camera de spălat și cămară). Pe fiecare farfuriuță se pune un morman de iarbă neagră uscată. Se începe de la ușa de intrare și se merge în sens invers acelor de ceas. În încăpere se aduce farfuriuța cu iarbă neagră, se aprinde și se merge cu ea prin toată încăperea de 3 ori, tot în sens invers acelor de ceas. După aceea, farfurioara cu iarba neagră încă fumegândă se lasă în colțul din dreapta (dacă privim dinspre ușă). Apoi aceeași procedură se face în următoarea încăpere și așa mai departe. Dis-de-dimineață se strâng toate aceste farfuriuțe, pe care până atunci va rămâne doar cenușa ierbii negre. Această cenușă se împrăștie pe câmpul de lângă casă. În zilele următoare se repetă procedura descrisă.

De asemenea, se credea că iarba de mătură (verescul) poate fi folosită pentru a provoca ploaia. A crede sau nu în acest lucru – fiecare decide pentru sine. În schimb, proprietățile curative ale ierbii de mătură (verescului) sunt un fapt incontestabil, demonstrat de știință.

Fotografie cu iarba de mătură