Sorbestrea: proprietăți terapeutice și contraindicații

În lunile de vară, pe câmpuri și în poieni, se poate întâlni o plantă cu mici conuri pufoase de culoare roșu-închis, care completează bine orice buchet. Este sângerul, o plantă medicinală cunoscută pentru proprietățile sale curative. Medicina modernă folosește rizomii groși și rădăcinile care pornesc de la aceștia. Vindecătorii diferitelor popoare folosesc toate părțile acestei plante perene pentru prepararea remediilor.

Compoziția chimică

Rizomii plantei sunt bogați în substanțe benefice. Aceștia conțin aproximativ 23% taninuri, care au proprietăți astringente și coagulante. În pulpa rădăcinii se află 30% amidon, mult ulei esențial, coloranți naturali, acizi organici (ellagic, ascorbic, gallic), pigmenți naturali. Planta conține saponine – glicozide organice care nu conțin azot și au calități tensioactive, sterine. Sângerul conține zeci de microelemente și macroelemente benefice care sunt absorbite de organismul uman (mg/g):

• aluminiu (0,31);
• bariu (5,70);
• bor (2,01);
• vanadiu (0,12);
• fier (0,40);
• iod (0,10);
• calciu (23,20);
• cobalt (0,04);
• potasiu (5,80);
• magneziu (2,90);
• mangan (0,47);
• cupru (0,59);
• nichel (1,15);
• plumb (0,06);
• seleniu (1,39);
• stronțiu (6,14);
• crom (0,03);
• zinc (1,02).

Capacitatea de a acumula seleniu, stronțiu, nichel și bariu în concentrații mari face din sângerul medicinal o plantă unică printre alte specii erbacee.

Cum arată și unde crește

Sângerul medicinal este denumit și glandular sau de farmacie. În latină, planta se numește Sanguisorba officinalis, ceea ce reflectă proprietățile sale curative. Sanguis se traduce prin „sânge”, iar sorbere prin „absorbție”, „sorbire”, „a sorbi”.

Genul sângerului face parte din familia Rosaceae. În limba rusă, planta are diferite denumiri, multe dintre ele apărute cu sute și mii de ani în urmă. În regiunile rusești, planta este numită bedrenț, ialovîi zolotnik, krasnogolovnik, riabinnik, cernogolovka, krovososk, sabina și încă vreo douăzeci de nume.

Sângerul medicinal are un rizom orizontal, gros, lemnos, cu o lungime de aproximativ 12 cm. Din acesta pornesc rădăcini laterale subțiri, fasciculate. Lungimea lor atinge câțiva centimetri. În sus, de la rizom, pornește un lăstar acoperit cu scoarță lemnoasă. Din acesta crește tulpina.

Tulpina este de obicei solitară, erectă, ierboasă, goală, cu „coaste” verticale. Partea interioară a tulpinii este goală, tubulară. În partea de mijloc și superioară are loc ramificarea în câteva tulpinițe suplimentare. Sângerul medicinal crește până la o înălțime de 35–100 cm.

În zona rozetei bazale cresc frunze lungi (de la 7 la 25 de bucăți). Au o culoare verde strălucitor primăvara, dar pe parcursul verii se ofilesc și devin maronii. În partea mediană și superioară a tulpinii, sângerul produce frunzulițe alungite, oblongi, rotunjite (ovale), câte 7–11 pe o singură pețiol. Au o culoare verde închis dens pe fața superioară și una cenușie mată pe cea inferioară. Marginile dințate ale frunzulițelor seamănă cu o lamă de ferăstrău.

Sângerul medicinal începe să înflorească la mijlocul verii și se termină în august. Termenele și durata depind de regiunea de creștere: în zonele montane înalte, înflorirea începe mai târziu și se termină mai devreme decât în câmpii. Florile plantei sunt deosebite, nu seamănă deloc cu un trandafir, deși Sanguisorba aparține aceleiași familii. Sunt conuri mici de culoare roșu-închis, purpuriu-închis, situate la capetele unor tulpini lungi de flori. Pedunculii sunt de obicei alungiți, iar la unele specii se formează inflorescențe spiciforme.

Conurile constau din numeroase flori mici cu lungimea de 1 până la 3 cm. Florile sunt compuse din patru sepale și același număr de stamine, iar petalele corolei lipsesc. Ovarul se formează în partea inferioară a pistilului.

Fructele plantei sunt „nucușoare” rotunde, maronii, cu lungimea de 2,5–3,5 mm. Se coc complet la sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie.

Unde crește
Arealul sângerului este vast. Planta este larg răspândită pe întreg teritoriul Europei, în zona temperată a Asiei, în regiunile forestiere și de silvostepă din America de Nord. Pentru o creștere confortabilă, sângerul are nevoie de poienițe și margini de pădure, tufărișuri, pajiști uscate și lunci inundabile. Planta se simte bine pe malurile umede ale râurilor, izvoarelor și mlaștinilor. Însă în regiunile deșertice nu supraviețuiește.

Sângerul se întâlnește în aproape toate regiunile Rusiei europene. Planta poate fi văzută în zona temperată a Siberiei și Primorie, în păduri și pe pante ierboase ale munților din Caucaz.

Specii

În natură cresc 12 specii de Sanguisorba. Structura sistemului radicular și a părții aeriene este aproximativ aceeași la ele. Dar diferă puternic aspectul și dimensiunile frunzelor, precum și felul, forma, lungimea și culoarea inflorescențelor. Cele mai răspândite sunt următoarele specii de sânger sălbatic:

• sânger glandular;
• sânger alpin;
• sânger de Sitka;
• sânger canadian;
• sânger cu flori mici;
• sânger cu frunze subțiri;
• sânger de Hakusan;
• sânger magnific;
• sânger obtuz.

Sanguisorba glanduloasă este răspândită pe scară largă în regiunile din Extremul Orient. Se remarcă prin pubescenta roșiatică, „ruginită”, dar în rest este complet identică cu cea medicinală.

Sanguisorba de Hakusan este răspândită în arhipelagul japonez, în regiunile montane și pe malurile râurilor. Tufișul crește până la 80 cm și produce inflorescențe foarte bogate și frumoase. În plină înflorire, paniculele se apleacă sub propria greutate. Frunzele sanguisorbei de Hakusan sunt late, iar inflorescențele sunt de un roz aprins, acoperite cu stamine lungi, erecte și pufoase.

Sanguisorba alpină se întâlnește pe pajiștile alpine din Mongolia, Asia Centrală și Siberia (Saianii de Vest și de Est). Această varietate de sanguisorba are inflorescențe lungi, atârnâtoare, de culoare verzuie, galben-verzuie, uneori cu vârfurile sepalelor de culoare roșiatică. Tufișul crește în înălțime până la 45–80 cm. Frunzele sanguisorbei alpine cresc mult timp; la începutul înfloririi, lungimea lor nu depășește 2,5–3 cm, iar într-o lună se alungesc până la 7–8 cm.

Sanguisorba de Sihote se întâlnește pe pajiștile alpine ale crestelor din Extremul Orient. Această sanguisorba seamănă cu cea alpină, dar crește în înălțime până la 1,5 m. Inflorescențele acestei specii sunt de culoare alb-verzuie, mari, până la 12 cm în lungime și până la 2 cm în volum. La sfârșitul înfloririi, paniculele se alungesc și se apleacă.

Sanguisorba canadiană crește până la 2 m. Se întâlnește pe poieni umede și pajiști jilave ale continentului nord-american. Este o plantă frumoasă, cu tulpini erecte și puternice și inflorescențe mari, albe.

Sanguisorba obtuză crește în regiunile montane din Japonia. Ea crește până la 1 m și înflorește cu inflorescențe roz aprins. O varietate a sanguisorbei obtuze este soiul Alba, care produce inflorescențe lungi, alb ca zăpada.

Sanguisorba cu flori mici este răspândită în Japonia, în nord-estul Chinei și în Extremul Orient rus, în principal în văile umede ale râurilor. Această specie are frunze înguste și lungi, cu lățimea de 6–10 cm. În perioada de înflorire, planta este acoperită de un număr mare de inflorescențe lungi, albe. Lungimea paniculelor ajunge la 7 cm și mai mult. Înălțimea tufișului este în medie de 100 cm.

Sanguisorba cu frunze subțiri reprezintă un hibrid care apare prin polenizarea încrucișată a speciilor cu flori mici și medicinale. Planta atinge 180 cm în înălțime. În perioada de înflorire, tufa se acoperă cu panicule bogate, alungite, de culoare roz. Nu este întotdeauna considerată o specie separată, dar hibridul a fost inclus în ghidul „Flora URSS” sub denumirea proprie.

Sanguisorba magnifică este o plantă din Extremul Orient rus. Această specie crește pe stânci și pe aflorimente de calcar. Comparativ cu „rudele” iubitoare de umezeală, această sanguisorba este scundă, iar tufișul rar depășește 30–50 cm în înălțime. Frunzele plantei sunt verzuie, glauce. În timpul înfloririi abundente, tufișul se acoperă dens cu panicule pufoase, lânoase, de culoare roz.

Recoltare și păstrare

Sanguisorba sălbatică este recoltată în regiunile în care planta este larg răspândită. Acestea sunt Tatarstan, Uralul de Sud și de Mijloc și unele regiuni din Siberia. Materia primă o constituie rizomii și rădăcinile care pornesc din aceștia.

Pentru recoltare, se aleg tufe sănătoase și viguroase, cu vârsta de cinci ani și mai mult. Unii herbologi recomandă să se sape rădăcinile în plină înflorire, când inflorescențele devin roșu-închis, alții – la sfârșitul perioadei de înflorire, când semințele încep să se coacă.

În natură, nu se sapă toate rădăcinile la rând, pe 10 m² se lasă 1–2 plante, pentru ca specia să se regenereze. Nu este permisă recoltarea rizomilor din același loc în fiecare an. Biologii recomandă efectuarea unei recolte repetate pe o anumită parcelă o dată la 10 ani, altfel populația nu se va reface, iar rizomii noilor plante vor fi subțiri.

Rădăcinile se sapă cu o lopată baionetă cu lamă ascuțită și rotunjită. Se face o săpătură la 15–20 cm de tulpină, adâncind unealta pe lungimea baionetei. Dacă se sapă mai aproape, se pot tăia rădăcinile laterale și deteriora cea centrală, deoarece sistemul radicular al plantei este orizontal.

Din pământul afânat, se aleg cu mâna partea rădăcinii. Apoi se taie tulpina și se scutură cu grijă bulgării de pământ. Rădăcinile se spală în apă curată și rece, apoi se taie în bucăți de 15–20 cm lungime și se așează la uscat. La contactul cu aerul, tăieturile se oxidează rapid și se închid la culoare, de aceea pentru uscare se pregătesc bucăți suficient de mari. Mai întâi, materia primă se aerisește (se ofilește) sub un acoperiș, într-un loc bine ventilat. Rădăcinile nu trebuie să fie expuse la apa de ploaie.

Apoi se așează în locul permanent de uscare. Temperaturile ridicate nu distrug substanțele benefice din compoziția sângerului. De aceea, materia primă poate fi uscată în cuptor (temperatura 40–50 de grade), în uscătorul de fructe și la razele soarelui. Nu este permisă uscarea pe grătar deasupra focului deschis, pe tablă de fier, pe tavă. Dacă rădăcinile devin negre, se carbonizează, atunci sângerul își va pierde proprietățile curative.

Rădăcinile sunt considerate uscate dacă nu se îndoaie, dar se rup. Materia primă nu are miros și are un gust astringent specific. Produsul finit se păstrează în săculețe de pânză, pungi de hârtie sau cutii, la temperatura normală (a camerei), ferit de lumina directă a soarelui. Termenul de valabilitate al materiei prime este de 5 ani.

Proprietățile terapeutice ale sorbestrei

Proprietățile terapeutice ale sângerului sunt asigurate de zeci de substanțe benefice care intră în compoziția rădăcinilor. Și verdeața de deasupra solului posedă proprietăți curative.

1. Substanțele tanante (taninurile), prezente în rădăcinile plantei, au efect hemostatic și astringent. Acestea reacționează cu proteinele, provocând coagularea lor. Astfel, pe suprafața rănilor, a mucoaselor se formează o peliculă protectoare, impermeabilă, adică are loc tanarea, iar vasele de sânge se contractă.
2. Acțiunea antiseptică eficientă a plantei se datorează acțiunii complexe a substanțelor. Sângerul are un efect nociv asupra mai multor microorganisme.
3. Substanțele care intră în compoziția rădăcinilor au un efect antiinflamator și analgezic asupra organismului. Remediu influențează eficient mucoasa intestinală, blochează spasmele, încetinește peristaltismul și elimină durerea.
4. Datorită numărului mare de micro- și macroelemente, prezenței acizilor organici benefici, materia primă vegetală este utilizată ca un preparat tonic, fortifiant și revitalizant.
5. Acizii organici descompun activ grăsimile și contribuie la menținerea echilibrului optim hidro-salin.
6. Acidul ascorbic (vitamina C) este un antioxidant activ, implicat în multe procese biochimice ale organismului, sinteza hormonilor, regenerarea țesuturilor. Această substanță întărește capilarele și participă la sinteza colagenului, metabolismul colesterolului. Acidul ascorbic este o substanță antialergică și antiinflamatoare care activează producerea colagenului și îmbunătățește funcționarea ficatului.
7. Amidonul se găsește în rizomi în cantitate mare. Această substanță are un efect emolient asupra țesuturilor și mucoaselor. Amidonul este un stimulent pentru producerea insulinei și, de asemenea, reduce nivelul colesterolului „rău”.
8. Sterinele (derivați ai steroizilor) reduc manifestările reacțiilor alergice și controlează apetitul. Aceste substanțe sunt responsabile de funcționarea normală a inimii.
9. Carotinele participă la procesele metabolice, normalizând anumite reacții chimice. Aceste substanțe stimulează regenerarea țesutului osos.
10. Uleiul esențial de sângerel are un efect calmant asupra sistemului nervos și îmbunătățește metabolismul.
11. Micro- și macroelementele participă la funcționarea tuturor sistemelor organismului și la procesele metabolice. Aceste substanțe sunt importante pentru buna funcționare a organelor interne.

Medicina oficială recunoaște proprietățile curative ale rădăcinilor de sângerel. Medicii prescriu pacienților decocturi, infuzii, extracte și alte preparate.

Calitățile astringente permit utilizarea cu succes a sângerelului în hemoragiile intestinale care apar în intoxicații și unele boli infecțioase, hemoroizi. Împreună cu medicamentele, sângerelul este indicat în hemoragiile pulmonare, când perioada de exacerbare s-a încheiat.

Sângerelul distruge amoeba dizenterică, salmonela, bacteriile din grupul tifoparatifoid, Escherichia coli. Este activ împotriva bacteriilor care cauzează gingivită și stomatită, fiind potrivit pentru tratarea ulcerelor trofice.

Preparatele din rădăcinile plantei suprimă reflexul de vomă, au efect anticonvulsivant. Se recomandă administrarea internă și externă în tratamentul arsurilor, spălarea rănilor. Soluțiile și infuziile sunt recomandate pentru tratarea bolilor inflamatorii ale ochilor (blefarită, conjunctivită). Sângerelul are efect constipant, fiind recomandat în tratamentul diareei.

Planta are un efect terapeutic în tulburările digestive cauzate de diverse cauze, inclusiv în dereglarea regimului alimentar, indigestie, gastrită. Sângerelul se prescrie pe cale orală în colite, inflamația vezicii urinare, giardioză, boli inflamatorii renale.

Pentru femei

Sângecelul și-a demonstrat eficacitatea ca remediu auxiliar în tratamentul afecțiunilor ginecologice. Proprietățile astringente și bactericide ale plantei permit utilizarea preparatelor pregătite în casă în hemoragia uterină, sângerarea menstruală abundentă, precum și în durerile din „zilele critice”. Acestea se administrează intern, sub formă de infuzii sau decocturi. Preparatele îngustează vasele de sânge și contractă uterul.

Remediile pe bază de sângecel se folosesc în eroziunea colului uterin și fibromul uterin. Pentru tratament se fac spălături vaginale. Decocturile și infuziile se administrează și intern pentru prevenirea miomului.

Cu sângecel se tratează vaginoza bacteriană. Aceasta este o afecțiune neinflamatorie în care se modifică compoziția microflorei. Pentru tratament se folosesc spălături vaginale. În același mod, remediul este utilizat în tratamentul colpitei tricomonazice (alături de medicamente).

Pentru bărbați

În lista bolilor masculine există numeroase afecțiuni care sunt însoțite de inflamație. În acest caz, medicul poate recomanda administrarea preparatelor din sângecel. Acestea sunt, de exemplu, prostatita acută și cronică. În cazul bolilor „universale”, bărbații și femeile folosesc sângecelul la fel.

În timpul sarcinii

Femeile însărcinate nu trebuie să se trateze cu sângecel. Infuziile și decocturile acționează ca spasmolitice, ceea ce poate complica evoluția sarcinii. Mamele care alăptează trebuie și ele să scoată sângecelul din trusa de medicamente. Substanțele tanante, esterii pot modifica gustul laptelui și pot înrăutăți calitatea acestuia, drept urmare copilul va refuza sânul.

Pentru copii

Cu sângecel se pot trata chiar și bebelușii mai mici de un an. Dar înainte de utilizarea preparatului vegetal trebuie să consultați un pediatru.

1. Sângecelul poate fi administrat copiilor în infecțiile intestinale (dizenterie, infectare cu bacterii din grupul tifo-paratifoid).
2. Decocturile de sângecel sunt prescrise pentru tratamentul stărilor diareice (toxice, gastrogene) și al enteritei.
3. Soluțiile medicinale pe bază de plante sunt indicate în gingivită, stomatită; cu ele se clătesc cavitatea bucală și gingiile. Pentru gingii este mai potrivită infuzia de concentrație puternică.
4. Medicul poate prescrie sângecel dacă copilul are convulsii, colici intestinale.
5. Se recomandă tratarea zgârieturilor, arsurilor, ulcerelor și rănilor care se vindecă greu cu decoct de rădăcină.

În trecut, aroma sângecelului înflorit era considerată tămăduitoare. În secolul al XVII-lea, copiilor cu boli neurologice li se recomanda să o inspire direct pe câmp.

Sorbestrea în medicina populară

Medicina populară tratează cu sângecel numeroase boli. Vindecătorii păstrează și transmit din generație în generație rețete de decocturi, infuzii, unguente, pulberi și alte preparate obținute din această plantă.

Infuzie pentru irigare în caz de eroziune și fibromiom

Jumătate de pahar de rădăcină uscată se toarnă peste apă clocotită (700–800 ml). Vasul se acoperă și se lasă la infuzat cel puțin 4 ore. După aceea, soluția se strecoară bine printr-o cârpă și se fac spălături vaginale. Frecvența procedurii se stabilește împreună cu medicul.

Decoct pentru inflamația ochilor

Inflamațiile pleoapelor și corneei se tratează cu un decoct răcit. O lingură de rizomi tăiați se toarnă cu un pahar de apă și se fierbe un sfert de oră la foc mic. Apoi se acoperă cu capac, se răcește și se strecoară prin mai multe straturi de pânză. În soluție nu trebuie să plutească particule de rădăcină care ar putea răni ochii în timpul procedurilor. La nevoie, strecurarea se repetă de câteva ori. Ochii se spală de mai multe ori pe zi, folosind o bucată de vată sau un disc de vată. În această rețetă, împreună cu sanguisorba, se poate adăuga și salvie.

Pentru oprirea sângerării la femei

Jumătate dintr-un borcan de litru se umple cu rizomi uscați tăiați mărunt. Vasul se umple până la refuz cu vodcă (dar mai bine se folosește alcool medical de 70%). Remediul se lasă la infuzat într-un loc răcoros și întunecat timp de cel puțin 2 luni (dar se poate și 3). Tratamentul se efectuează astfel: de 5 ori pe zi se beau 30–40 de picături de tinctură (după mese).

Remediu pentru hemoroizi (decoct)

Într-o cană se fierbe un pahar de apă și se adaugă o lingură de rădăcini de sanguisorbă tăiate. Ingredientele se amestecă și se lasă decoctul să fiarbă încă o jumătate de oră. Remediul se acoperă cu capac și se lasă la infuzat 3 ore, apoi se strecoară printr-o pânză sau mai multe straturi de tifon. Decoctul se adaugă în orice cantitate într-o baie caldă de șezut, și se ia și intern (pe stomacul gol, câte o lingură pe zi).

Remediu pentru viermi intestinali

Acest remediu vechi este eficient pentru eliminarea viermilor. Într-o cană de jumătate de litru cu apă fierbinte se pune un păhărel de rizomi măcinați (fără vârf). Remediul se pune la foc mic și se fierbe un sfert de oră. Apoi se răcește și se strecoară. Soluția se bea dimineața, în patru reprize (înainte de mese). Istoria păstrează informații că în secolul al XVI-lea această plantă era folosită pentru a scăpa caii de viermi.

Loțiune calmantă

Pentru prepararea compresei, veți avea nevoie de o ceașcă de frunze proaspete de sorici, tăiate mărunt. Iarna, acestea pot fi înlocuite cu materie primă uscată din frunze (vor fi necesare câteva lingurițe). Iarba pregătită se pune pe un tifon și se leagă într-un noduleț. Tifonul se scufundă timp de un minut în apă care tocmai a fiert, apoi se pune într-un vas curat și se răcește la o temperatură confortabilă. Compresa se aplică pe articulația sau mușchiul dureros, apoi se acoperă cu un prosop. Se ține până la o oră sau mai mult.

Aceeași compresă are un efect regenerator după arsurile solare.

Liniment

Acest preparat de casă este bun pentru reducerea durerilor articulare și musculare, precum și ca remediu temporar pentru durerea de dinți. Frecarea se prepară cu vodcă sau alcool de 40 de grade. Se iau materii prime uscate de sorici, holeră, pecetea lui Solomon, scărigă (câte o lingură) și se mărunțesc. Se adaugă câte 2 linguri de flori de liliac și coajă de stejar. Plantele se pun într-un borcan și se toarnă un pahar de vodcă, se închid ermetic. Frecarea se lasă la infuzat în cameră, fără acces la lumina soarelui, timp de două săptămâni, apoi se pune la frigider și se folosește după nevoie. Soriciul se infuzează mult timp – 2–3 luni.

Frunză proaspătă pentru arsuri la stomac

Vindecătorii populari recomandă sângeroiul ca remediu care reduce arsurile la stomac. Frunzele proaspete se culeg de pe plantă și se mestecă, apoi se înghit. Câteva frunze ajută să scăpați de senzația de arsură în esofag.

Liniment din sorbestrea pentru arsuri

Pentru preparare aveți nevoie de rădăcini mărunțite și 80 ml de alcool (sau extract alcoolic de sângecel din farmacie), 45–50 ml de ulei lichid (de măsline, vaselină sau de floarea-soarelui). Ingredientele se amestecă într-un vas curat până la dizolvare completă, în emulsia obținută se adaugă câteva picături de camfor și 10 g de berberină. Linimentul poate fi aplicat pe arsuri, dacă nu există leziuni ale pielii.

Compresă din plante

Compresa se poate face folosind frunze proaspete sau uscate, tulpinițe, flori. Materia primă se taie mărunt și se opărește cu apă clocotită. Apoi se lasă să se răcească și se așează pe tifon într-un strat uniform. Deasupra se acoperă cu o pânză sau cu o altă bucată de tifon. Compresa se aplică pe răni, ulcere, zgârieturi; poate fi utilizată și pentru arsuri de gradul I.

Infuzie din frunze și tulpini uscate

Se recomandă să fie utilizată dacă nu aveți rizomi ai plantei. Se toarnă un păhărel de plantă uscată într-un recipient de jumătate de litru și se adaugă apă rece, fiartă în prealabil. Se lasă la infuzat timp de 8 până la 10 ore. Infuzia se utilizează ca preparat antiinflamator, se bea de până la patru ori pe zi (înainte de fiecare masă).

Unguent (rețetă din medicina populară coreeană)

Remediul este destinat tratării eczemei. Rizomii se încălzesc până la primele semne de carbonizare și se pisează în piuliță, până la pulbere. După aceasta, se măsoară 3 porții de pulbere și 7 porții de vaselină și se amestecă bine. Masa obținută se aplică pe pielea afectată dimineața și seara, timp de o săptămână. În acest timp, ar trebui să se manifeste efectul de vindecare.

Tipuri de preparate medicinale

Decocturile, ceaiurile și infuziile pentru tratarea diferitelor afecțiuni se deosebesc prin concentrația materiei prime, cantitatea de apă, durata tratamentului termic și a infuzării. Frecvența de utilizare și eficacitatea remediului depind de concentrație. Cel mai bine este să preparați preparatele de casă în strictă conformitate cu rețeta indicată pe ambalajul farmaceutic al sângeroiului.

Există reguli generale de preparare a infuziilor, ceaiurilor și decocturilor, care sunt aceleași pentru toate tipurile de materie primă vegetală. Medicina oficială recomandă să respectați indicațiile furnizorilor de încredere de plante.

Infuzie

Infuziile se prepară turnând peste materia primă uscată (mai rar – proaspătă) apă fierbinte și lăsând câteva ore. Există două metode de preparare a acestor medicamente.

În primul caz, materia primă se toarnă și se lasă la infuzat, iar în celălalt – se toarnă cu apă fierbinte (se recomandă să folosiți vase emailate metalice) și se introduc în «baia de apă». Apa din baie se încălzește până la fierbere și se fierbe atâta timp cât a indicat producătorul materiei prime vegetale. Apoi vasul cu infuzia se scoate și se răcește.

Rizomii de sorbestrea nu trebuie încălziți în baie de apă. Materia primă se măsoară cu lingura, se toarnă într-un vas, se toarnă apă clocotită și se lasă un anumit timp (cel puțin un sfert de oră). La fel se prepară infuziile, dacă sorbestrea este ambalată în pliculețe.

Dacă soluția a devenit groasă (de exemplu, pentru spălarea ochilor sau a pielii arse), se adaugă apă clocotită.

Tinctură

Pentru prepararea tincturii este nevoie de alcool medical sau vodcă obișnuită. Se poate utiliza oricare dintre aceste ingrediente. Tehnologia de preparare a remediului este simplă. Materia primă uscată (rizomii) se măsoară cu lingura și se toarnă într-un borcan de sticlă. Concentrația depinde de rețeta autorului respectiv. Apoi se toarnă băutura alcoolică și se închide cu un capac etanș.

Tinctura nu suportă razele solare, de aceea trebuie pusă deoparte, pe un raft întunecat sau într-un colț, de preferat – într-un loc răcoros. După aceea, borcanul se pune în frigider. Frecvența administrării remediului, precum și doza, este bine să fie stabilite cu medicul.

Decoct

Sursele medicale nu recomandă prepararea decocturilor prin fierberea materiei prime într-o oală. Ele se prepară la fel ca infuziile. Planta se toarnă într-o oală emailată, se toarnă apă fierbinte și se pune în baie de apă.

Cu ce se deosebește remediul preparat de infuzie? Răspunsul este simplu: prin timpul de menținere în baia de apă. În unele cazuri acesta este de o oră sau mai mult. Ca rezultat, extracția (extragerea) substanțelor benefice este mai intensă, iar remediul devine mai concentrat.

Acest lucru trebuie luat în considerare la prepararea infuziilor din amestecuri vegetale complexe. Nu se pot introduce în compoziția decoctului plante care nu sunt recomandate a fi supuse unui tratament termic îndelungat (cum ar fi rizomii de sorbestrea).

Ceai

Pentru prepararea ceaiului, materia primă vegetală se toarnă cu apă clocotită și se lasă câteva minute. Băutura fierbinte este imediat gata de consum. Ca infuzie se utilizează plante, frunze, rădăcini mărunțite, fructe de pădure.

La prepararea ceaiului de sânger se utilizează atât rizomii uscați, cât și frunzele, sau un amestec al acestora. Pentru o cană mare de ceai cu volumul de 250–300 ml, sunt suficiente 1–2 lingurițe de materie primă vegetală. Se toarnă cu apă clocotită. Ceaiul este gata în cinci minute. În timpul tratamentului, se pot bea câte două căni pe zi.

Contraindicații la utilizare

Medicamentele pe bază de sorbestrea nu se prescriu în caz de constipație, tensiune arterială crescută, spasme ale vaselor cerebrale. Nu pot fi administrate în caz de tromboflebită și coagulare sanguină crescută.

Tratamentul cu acest remediu vegetal este contraindicat dacă persoana prezintă intoleranță individuală la substanțele care intră în compoziția plantei. Reacțiile alergice se manifestă prin erupții cutanate, înroșirea pielii, greață, iar în cazuri severe – edeme.

Fapte interesante

1. Sângerul este o plantă uimitoare, care conține zeci de substanțe și elemente benefice. Nu numai că vindecă boli, dar arată frumos și este utilizată activ de către floristi. Planta elegantă și frumoasă este inclusă în buchete rafinate și aranjamente florale.
2. Soiurile populare selecționate de sanguisorba – Șocoladnîi Naconecinic, Red Zander, Pink Brushes, Mensisa, Rhesus, Tanna, Pink Tanna. Este interesant că exemplarele sălbatice ale acestui gen trăiesc până la 40 de ani, iar cele selecționate de grădină – până la 8 ani. Toate speciile de sanguisorba sălbatică sunt rezistente la infecții fungice și boli virale. Sunt plante perene rezistente la iarnă, care cresc bine atât la semi-umbră, cât și în zone deschise.
3. Sanguisorba este o plantă comestibilă. Aproape toate părțile plantei sunt utilizate în alimentație. Rizomii, bogați în amidon, pot fi fierți în apă sau în lapte. Frunzele sunt potrivite pentru salată. Verdeața are un gust plăcut de castravete și un aroma aparte de nucă. Frunzele suculente de primăvară sunt deosebit de gustoase. Sunt destul de moi și nu înțepătoare. Frunzele pot fi adăugate și în okroșka și în supe calde, dar numai ca condiment proaspăt. Încălzirea degradează calitățile gustative ale verdeaței și distruge aroma.
4. În limonadele de casă se pot adăuga nu numai ghimbir, ci și frunze de sanguisorba. Acestea vor adăuga o notă gustativă nouă băuturii. În limonade, verdeața de sanguisorba se combină bine cu menta. În preparatele din carne, se adaugă împreună cu tarhon, pătrunjel și rozmarin.
5. În bucătăria orientală, nu numai frunzele, ci și florile acestei plante își găsesc întrebuințare. Ele îmbunătățesc gustul fripturii și al supelor.
6. Verdeața de sanguisorba se adaugă în brânzeturi, această plantă diversifică sosurile și sosurile pentru carne. Din frunzele verzi se face chiar un oțet original, cu o aromă proaspătă aparte.

Fotografie sanguisorba