Gențiană: proprietăți medicinale și contraindicații

Clopoțeii delicate de culoare albastră, violetă, galbenă ai gențianei se deschid primăvara sau toamna, invitând ierboriștii la o plimbare pentru a culege planta benefică. Proprietățile sale medicinale au fost folosite încă din secolul II î.Hr., vindecând ciuma cu rizomii. Partea aeriană este, de asemenea, apreciată și utilizată în multe rețete populare.

Cum arată și unde crește

În total, familia numără 400 de specii. În partea europeană sunt răspândite 96 dintre ele. Au trăsături comune, dar diferă prin dimensiuni și perioada de înflorire. Cei mai mici reprezentanți nu depășesc 20 cm, iar giganții ating 1,5 m. În principal sunt semi-arbuști cu tulpini drepte și rizomi puternici. Frunzele sunt lungi, lanceolate, cu o șanțușoară pronunțată în mijlocul limbei foliare.

Corola florii este cel mai adesea colorată în violet, albastru, galben sau alb. În interior predomină o nuanță mai închisă, partea exterioară este mai deschisă, apar frecvent dungulițe care merg de la bază la marginile petalelor. În comparație cu lungimea tulpinilor, florile sunt mari, asemănătoare unui clopoțel.

Arealul de răspândire acoperă aproape întreg globul, cu excepția celor mai nordice zone. Dar cel mai mult gențiana, sau gorceanca, cum i se spune în Rusia, crește în latitudinile temperate. Mai mult, nu se teme de altitudine și de aerul rarefiat, ajungând uneori la 5500 m deasupra nivelului mării. Este întâlnită frecvent pe pajiștile alpine, în compoziția ierburilor variate. Gorceanca aproape că nu formează poieni, concentrându-se în tufe de 3–4.

Ca plantă medicinală, este cultivată de mult timp în grădinile farmaceutice, pentru a nu mai alerga după materia primă medicinală pe munți și dealuri. Are o decorativitate destul de bună, se plantează singură sau în compoziția paturilor de flori. Se pot combina soiuri cu perioade diferite de înflorire și se poate asigura un pat floral multisezon cu clopoței neobișnuiți și delicati, obținând un dublu beneficiu – plăcere estetică și culegere ușoară a materiei prime necesare.

Specii

Există varietăți anuale și perene. În grădinărit se preferă plantele perene, iar în practica medicală se folosesc câteva specii principale:

• cea fără tulpină;
• cea de primăvară;
• cea pulmonară;
• cea dauriană;
• cea cu frunze încrucișate;
• cea galbenă;
• cea cu frunze mari.

Speciile sunt caracteristice pentru diferite condiții naturale, în majoritate nu se tem de îngheț și nu necesită o atenție deosebită la cultivare. Se culeg în condiții naturale sau se cultivă în grădini și loturi personale.

Important: Unele specii de gențiană sunt considerate rare și pe cale de dispariție din cauza activității economice umane.

De primăvară
Cea mai minusculă, crește până la cel mult 3–5 cm. Pe tulpina dreaptă se deschide o singură floare de un albastru intens. Planta este perenă, nu se teme de îngheț, nu este pretențioasă la condițiile de creștere și are acțiune analgezică, bactericidă și sedativă blândă. În rețetele populare se folosesc rizomii și frunzele.

Fără tulpină
Tulpina se ridică deasupra pământului cu 9–10 cm, floarea este mare, viu colorată, în formă de clopot. Crește în același loc mai mulți ani, este rezistentă la înghețuri.

Interesant: După ea se poate prezice vremea; cu câteva ore înainte de ploaie, corolele florilor se închid.

Pulmonară
Înălțimea plantei este de 60 cm, tulpina este unică, nu se ramifică, frunzele înguste sunt așezate dens, dispuse pe niveluri dese. Floarea are formă de clopoțel, de un albastru saturat. La vârful tulpinii, spre sfârșitul verii, se deschide o floare, mai rar două, cu linii caracteristice striate pe partea exterioară.

În medicina populară se folosesc părțile aeriene și rădăcina. Se utilizează pentru eliminarea paraziților din intestine, stabilizarea funcționării sistemului nervos, reducerea durerilor în timpul menstruației și normalizarea tonusului uterin.

Dahurică
Se deosebește de celelalte prin florile grupate în inflorescențe de 5–8 bucăți. Acestea sunt dispuse pe 2–3 niveluri pe o tulpină aproape lipsită de frunze. Înflorirea masivă are loc în august. Majoritatea limburilor foliare cresc din rozeta bazală. Ele înconjoară tulpina, care rareori se înalță peste 40 cm.

Decocturile și infuziile din rădăcini și partea aeriană au acțiune febrifugă, imunostimulatoare și antibacteriană. Se folosesc împotriva reumatismului, durerilor musculare, pentru reducerea durerii în timpul traumatismelor, înlăturarea spasmelor vasculare și a crizelor de migrenă. Efectul antiviral bun permite utilizarea ei în timpul epidemiilor virale de gripă și infecții respiratorii virale acute. Decocturile sunt recomandate bărbaților ca mijloc de susținere în caz de stres constant și oboseală emoțională. Utilizarea regulată a gențianei readuce potența și restabilește mecanismul excitației sexuale.

Cu frunze încrucișate
Una dintre cele mai valoroase din punctul de vedere al erboriștilor. În rețete se folosește rădăcina. Planta preferă versanții pietroși, locurile deschise și însorite. Se simte foarte bine în vecinătatea altor ierburi de pajiște. Subarbustul atinge înălțimea de 70 cm. Pentru el sunt caracteristice tulpini drepte, neramificate, cu o rozetă bazală puternică de frunze. Florile se formează în mănunchiuri în axilele frunzelor. Încep să se deschidă aproape simultan, pornind de la nivelurile inferioare. Înflorirea are loc în perioada de vară, începând cu a doua jumătate a lunii iunie, iar capsula cu semințe se formează în septembrie.

Rizomii conțin alcaloizi, substanțe amare și uleiuri esențiale. Infuzia și decoctul de rizomi se utilizează pentru problemele digestive, arsuri la stomac, poliartrită, anemie și lipsa poftei de mâncare. Loțiunile și compresele stimulează regenerarea în cazul rănilor umede și purulente, iar pulberea amestecată cu flori de mușețel este eficientă în leziunile cutanate.

Pentru hiperhidroza picioarelor se utilizează rizomi împreună cu scoarță de stejar mărunțită.

Galbenă
A fost folosită în Grecia Antică și Roma pentru normalizarea digestiei, rizomii erau utilizați pentru tratarea ciumei și prevenirea bolilor intestinale. Este cea mai rară specie, pe cale de dispariție, inclusă în Cartea Roșie. Se cultivă greu, dispare din natură deoarece poate trăi doar în anumite locuri, care adesea sunt ocupate de om.

Este cea mai înaltă specie, atingând 1,5 m, din rizom pornesc mai multe tulpini puternice drepte. Culoarea frunzelor este verde cu nuanță albăstruie, pe suprafață se observă bine nervurile arcuite reliefate. Cele inferioare sunt adunate într-o rozetă pufoasă, cele superioare sunt dispuse pereche pe tulpină. Înflorește abundent, începând cu anii 3–4 de viață. În condiții favorabile, semiarbustul trăiește până la 50 de ani. Se apreciază rizomul, din care se prepară decocturi, infuzii, extracte pentru unguente.

Se utilizează ca dezinfectant, antiviral, antibacterian. Se folosește în rețete simple și în amestecuri pentru gastrită, achilie, tulburări ale vezicii biliare și ficatului. Decocturile din rizomi întăresc imunitatea, accelerează regenerarea, au efect sedativ. Sunt recomandate în patologiile pulmonare, litiaza renală, tulburări ale sferei sexuale.

Cu frunze mari
Este răspândită în Siberia, Orientul Îndepărtat, regiunea Amurului. Pe lângă proprietățile medicinale, este și o plantă meliferă. Denumirea reflectă pe deplin aspectul plantei. Frunzele, spre deosebire de alte specii, sunt într-adevăr mari și numeroase. Au lățimea de 2,5–3 cm, iar lungimea ajunge uneori la 40 cm. Multe dintre ele sunt dispuse în zona bazală, iar pe măsură ce tulpina se înalță, numărul frunzelor scade treptat. Florile, dimpotrivă, sunt mici, de aproximativ 2 cm în diametru, de un albastru intens cu nuanță violetă. Este populară ca plantă ornamentală în jardiniere cu mai multe etaje.

În scopuri terapeutice se folosesc toate părțile plantei, dar după recoltare se separă cu grijă partea aeriană de rizomi, se usucă separat. Decocturile îmbunătățesc digestia și potența, se utilizează ca hemostatic și antibactericid. Infuziile sunt bune pentru reglarea funcției secretorii a stomacului, eliminarea florei patogene din tractul digestiv, îmbunătățirea peristaltismului intestinal.

Se utilizează, de asemenea, pentru tratarea bolilor pulmonare, hipertensiunii, neurasteniei, gastritei cronice.

Recoltare și păstrare

Gențiana crește în grupuri mici de câțiva tufișuri. Pentru recoltare, se marchează un loc din vară, alegând poienițe cu cele mai frunzoase rozete bazale. Dacă cultura este cultivată pe o parcelă proprie, atunci merită să plantați mai multe straturi și să recoltați materia primă pe rând, lăsând obligatoriu o mică parte pentru dezvoltarea ulterioară.

Important: plantele au efect medicinal numai după 3–4 ani, cele mai tinere nu au acumulat încă complexul de substanțe benefice.

La majoritatea speciilor, cel mai valoros component sunt rizomii împreună cu rădăcinile. Acele varietăți la care se utilizează și partea aeriană se recomandă a fi recoltate în două etape. Masa verde se taie parțial în timpul înfloririi, iar rădăcinile se sapă toamna, după începutul ofilirii frunzelor.

După ce rizomul a fost săpat, se scutură bine, se taie rădăcinile subțiri, părțile deteriorate și abia apoi se spală în câteva ape. Rădăcinile mici se usucă întregi, cele mai lungi se taie în bucăți, iar cele care au atins grosimea de 2–3 cm, este mai bine să fie tăiate pe lung. Este mai convenabil să se usuce la o temperatură de 50 de grade. Pentru aceasta se folosește un uscător electric. La uscarea naturală, începe procesul de fermentație treptată și o parte din substanțele amare benefice se distrug. Rizomii uscați calitativ pot fi recunoscuți după un ușor miros de miere și ierburi și un gust foarte amar.

Termenul de păstrare a materiei prime finite este de 3 ani. Cel mai bine, după uscare, se pun rizomii într-un săculeț de pânză și se atârnă într-un loc uscat și întunecat, notând anul și luna recoltării.

Compoziția chimică

La fiecare specie, raportul substanțelor benefice se modifică ușor, dar comune sunt:

• catehine;
• pectine;
• substanțe amare;
• gumă;
• flavonoide;
• rășini;
• mucilagii;
• taninuri;
• iridoizi;
• zaharoză;
• uleiuri esențiale;
• acizi grași;
• cumarine;
• gențianină;
• alcaloizi;
• acid ascorbic.

Culoarea rădăcinii este dată de substanțele colorante. Nivelul efectului terapeutic se datorează prezenței glicozidelor amare, concentrate în rizom.

Proprietățile medicinale ale gențianei

Decocturile și infuziile din partea radiculară se utilizează în cadrul terapiei complexe:

• în caz de apetit scăzut;
• la anemie;
• anemie;
• diateză;
• avitaminoză;
• scorbut;
• bronșită;
• tuse cronică;
• astenie;
• imunitate scăzută și regenerare lentă;
• dureri articulare.

Decocturile din plantă și rizomi au fost utilizate cu succes pentru tratarea ciumei și malariei datorită proprietăților lor antibacteriene și antiinflamatorii. Gențiana galbenă este inclusă în compoziția elixirelor gastrice, a balsamului Bittner, a Amărăciunii Suedeze, a Aflubinului. Compresele și loțiunile ajută la ameliorarea mâncărimii și iritației în caz de urticarie, mușcături de insecte, sunt eficiente pentru tratarea rănilor și tăieturilor supurate.

Direcția principală de utilizare a gențianei – tulburările în funcționarea tractului gastrointestinal. Aceasta ameliorează spasmele musculaturii netede, elimină constipația, flatulența și arsurile la stomac, stimulează secreția de bilă și secreția glandelor digestive.

Utilizarea gențianei în medicina populară

Rizomii și frunzele sunt utilizați pentru uz intern și extern, în funcție de tipul și gravitatea afecțiunii. În principal se prepară infuzii pe bază de apă, mai rar pe bază de alcool. Decocturile își păstrează proprietățile benefice doar o zi, chiar dacă sunt păstrate la frigider. Ele trebuie preparate în cantități mici, iar ce rămâne va trebui aruncat după 24 de ore. Cel mai bine se păstrează pudra din rizom uscat, care se pune obligatoriu într-un borcan cu capac bine înșurubat pentru a fi protejată de umiditate. Pentru fiecare categorie de afecțiuni există rețete populare eficiente și verificate de timp.

Epuizare nervoasă și oboseală cronică

Pentru 200 ml de apă se iau 2 linguri de materie primă uscată, se aduce la fierbere la foc mic și se menține timp de 10 minute. Apoi se răcește, se strecoară și se împarte în 4 părți egale, care se consumă în decursul unei zile. Cura de tratament durează cel puțin 14 zile.

Lipsa poftei de mâncare

Există 2 variante de administrare: sub formă de decoct sau pudră. În cazul lipsei totale a poftei de mâncare, se recomandă administrarea de pudră, de trei ori pe zi, pe vârful cuțitului, cu 100 ml de apă călduță, cu jumătate de oră înainte de masa planificată.

Pentru simptome mai ușoare, este mai bine să se opteze pentru un decoct preparat din 1 pahar de apă la 1 linguriță de materie primă. Timpul de fierbere într-o oală emailată, la foc mic, este de 10 minute. Se administrează câte 20 ml cu 15–20 de minute înainte de masă. Resturile de preparat se aruncă seara, iar a doua zi se prepară o nouă porție.

Reumatism, artrită, gută

Rădăcina uscată mărunțită se toarnă cu 300 ml de apă rece și, după ce dă în clocot, se fierbe la foc mic timp de 15 minute. După ce decoctul se odihnește 2 ore, se strecoară, se toarnă într-o sticlă sau borcan cu capac. Se administrează în porții egale, de 3 ori pe zi. Preparatul nu creează dependență; la utilizare regulată, calmează durerile articulare, reduce intensitatea crizelor de gută, crește flexibilitatea și amplitudinea de mișcare a membrelor și a zonei lombare.

Hiperhidroză

Mirosul de transpirație este ușor de eliminat prin băi de picioare zilnice dintr-un amestec de 5 părți rizom de gențiană și 3 părți coajă de stejar mărunțită. Materia primă se toarnă cu 1 litru de apă, se fierbe cel puțin 10 minute. Decoctul trebuie să fie călduț, cât suportă piciorul. Procedura se efectuează până la răcirea lichidului. Picioarele se șterg cu o cârpă de bumbac, iar noaptea se pun șosete din fibră naturală. În 3–4 zile mirosul dispare, iar după o săptămână de proceduri transpirația se reduce semnificativ. În această perioadă este de dorit să nu se poarte șosete și colanți din țesături sintetice.

Arsuri la stomac

În loc de tablete, este mult mai bine să luați înainte de masă un păhărel de tinctură de rădăcină în vin sau votcă. Tinctura se prepară timp de 21 de zile din 1 lingură de rizom mărunțit la 200 g de lichid.

Diateză

Este deosebit de supărătoare manifestarea sa la un adult, iar lupta cu ea este dificilă. Pentru calmarea simptomelor externe se prepară un decoct din amestec de plantă de coada șoricelului, rădăcini de gențiană și de iarba mare, în părți egale. 15 g de materie primă amestecată se toarnă cu 500 ml de apă și se fierb 10–12 minute. Se administrează doar călduț, înainte de masă, câte 1 lingură.

Cultivarea gențianei în grădină

Pe lângă speciile medicinale, există și varietăți ornamentale uimitoare prin frumusețea lor. Este bine să le combinați, astfel încât, la îndepărtarea unei părți din plantele medicinale, aspectul stratului să nu aibă de suferit prea mult. Sunt nepretențioase la condițiile de cultură și foarte spectaculoase următoarele specii:

• semi-divizată;
• chineză ornamentată;
• ciliată;
• punctată;
• cu frunze înguste.

Grădinarii experimentați vă sfătuiesc să nu vă ocupați de răsaduri, ci să semănați cultura direct în solul încălzit de soarele primăverii, la începutul lunii mai. Pentru speciile cu înflorire de primăvară se aleg locuri umbrite, iar pentru cele de toamnă – locuri însorite. Semințele mici se împrăștie pe solul pregătit și se acoperă ușor cu un strat foarte subțire de nisip.

Îngrijirea plantei este minimă și constă în udarea, afânarea și îndepărtarea buruienilor la timp. Nu este nevoie de fertilizare cu preparate speciale, este suficient să udați de 3-4 ori pe sezon cu apă de cenușă sau cu o infuzie foarte slabă de vervasc. Pe același loc, gențiana poate crește până la 10-12 ani. Iarna, în zonele cu puțină zăpadă și unde înghețurile vin brusc și de lungă durată, plantația cu planta medicinală se acoperă cu ramuri de conifere.

În perioada de înflorire, gențiana este cea mai vulnerabilă și necesită udare. Cel mai bine este ca solul din stratul ei să fie permanent ușor umed.

Uneori, pe tufișuri apar pete sau depuneri. Acestea sunt semne ale putregaiului cenușiu, ale patării brune sau ale ruginei.

Important: planta cu semne de boală nu poate fi utilizată în scopuri medicinale.

În cazul unei suprafețe mici afectate, se efectuează tratamentul cu fungicide; în cazul unei deteriorări semnificative a masei verzi, planta va trebui distrusă, iar locul de creștere tratat cu o soluție de var.

Gențiana nu este ferită de apariția dăunătorilor, iar gustul amar al plantei nu reprezintă un obstacol serios pentru ei. Pe tufișuri apar ocazional trips, afide, limacși, nematode. Lupta împotriva lor se duce prin pulverizare cu insecticide. Deosebit de eficiente sunt Fufanon, Aktara, Karbofos.

Trebuie să țineți cont: majoritatea preparatelor sunt toxice pentru albine, așadar, dacă în apropiere se află o stupină, va trebui să apelați la metode tradiționale.

Contraindicații la utilizare

O piedică în calea utilizării oricărei specii o constituie intoleranța la amar, sarcina și alăptarea. Decocturile și infuziile se folosesc cu prudență în cazul unor posibile reacții alergice. Pentru a determina acest lucru, este necesar să aplicați puțin produs pe partea dorsală a mâinii. Dacă în 2-3 ore se observă roșeață sau mâncărime, atunci va trebui să vă abțineți de la un astfel de tratament. Tensiunea arterială ridicată, ulcerul peptic și gastrita hiperacidă în stadiul de acutizare sunt de asemenea considerate contraindicații.

O plantă utilă și frumoasă – gențiana – va deveni un ornament al grădinii și, în același timp, o farmacie verde.

Fotografie cu gențiană